„eu și tu“ de bernardo bertolucci

lorenzo are 14 ani și e introvertit. așa că nu-i place să meargă în excursie cu clasa. dar își minte mama că merge și alege să locuiască în subsolul blocului, mobilat de la o fostă locatară, o contesă. așa că-și ia un roman cu vampiri - de anne rice -, un terarium cu furnici, provizii de cola, sucuri și conserve și se pune pe ascultat muzică și pe calculator.

dar iată că are un musafir nepoftit: pe olivia, sora lui vitregă, cam drogată. ce pățește lorenzo al nostru e tot filmul.

desigur că, deși nu e cel mai bun bertolucci, e tot copilul lui și i-l recunoaștem cu cadre uimitoare, filtre de lumină și jocuri transparente.

filmul e o ecranizare a romanului omonim de niccolò ammaniti (autorul lui nu mi-e frică, tradus la noi și ecranizat și el) și în mod sigur romanul e scris la persoana întâi. ei bine, reușita filmului, pentru mine, este aceea că chiar am văzut, auzit și simțit prin ochii personajului adolescent. desigur că un subsol întunecat nu e un univers tocmai portivit pentru un film, însă poate fi interpretat ca lumea introvertă a unui copil singuratic, ca o lume a copilăriei / artei în lumea reală, ca unic refugiu în fața unei societăți în care mamele își cresc singure copiii, iar elevii trag jointuri în la școală.

despre un film regal al lui bertolucci - conformistul - am scris aici.

să spun că filmul e de văzut e redundant.