bibliofilii recente montaigne

everyman's library (knopf) și album pléiade (gallimard)

traducând montaigne 2

odată cu montaigne, încep să reiau tema dragă mie - descoperirea propriei persoane.
prin ceilalți, el căuta să se descopere  pe sine.

uimitor câtă energie consumăm cu ceilalți (de pildă, ce li se întâmplă acum emigranților), în loc a ne gândi la noi înșine.

montaigne învăța din istorie. se mira de nebuniile oamenilor de până la el, și parcă el însuși nu se mai vedea chiar așa rău. sau ăsta îi era, de fapt, scopul?

in illo tempore. montaigne sare din timp, cum poate doat kant a mai făcut-o. în afara limbajului (franceza era încă prematură), poate fi contemporan cu orice om.

dacă ivan ilici al lui tolstoi l-ar fi descoperit pe montaigne, n-ar mai fi urlat atâta trei zile.

la 39 de ani, montaigne a scris primul rând din eseuri.
la 39 de ani, eu m-am apucat să traduc eseurile. ‪

Drama Germaniei este că n-a avut un Montaigne. Ce șansă pentru Franța - să fi început cu un sceptic! emil cioran, demirugul cel rău

traducând montaigne 1

sunt la capitolul 14. de fapt l-am terminat după aproape o lună. aseară, am stat pana la ora 2 noaptea, preocupat sa termin de verificat traducerea, să adaug traducerile din latină (după ediția veche) și să adaug notele care sunt musai.

remarcând cât mi-a luat capitolul ăsta, îmi reevaluez timpul terminării proiectului - la finalul anului, să termin prima carte. mă bucur de scurtimea unor capitole, dar mă îngrijorează lungimea altora, multe foarte importante, prezente în toate antologiile - a filozofa înseamnă a învăța să mori, despre canibali, despre forța imaginației, despre educația copiilor, despre incertitudinea judecăților noastre.

*

în ceea ce privește prefața, oscilez între una științifică (gen bădărău și grunberg, din edițiile românești) și una mai personală, mai eseistică (în genul eseurilor înseși). din păcate, mentalitatea românească pentru o așa carte (considerată la noi mai mult filozofică, decât literară - cum o consideră, de pildă, harold bloom în canonul său) impune o prefață riguros științifică. mi se pare însă inutil, bunăoară, să tot încadrăm gândirea lui m.m. în cât la sută e stoicism, cât scepticism, epicureism etc.
ci trebuie să ne bazam pe receptarea contemporană a acestei cărți, mai ales cum naiba să ne bucurăm și să profităm de materia eseurilor. mai degrabă ar trebui un ghid de lectura decât o "tratare" academică.
pentru că paginile lui m.m. sunt extrem de vii, neînchistate sistemic - doar sunt "încercări", nu? - iar filozofia sa e o filozofeală în sens bun, în sensul în care o făcea seneca, marcus aurelius etc., a practicării "dionisiace" a filozofiei, și nu a vorbi despre ea academic, steril și închistat.

plaja de din zorii de duminică

plaja de duminică

A photo posted by Dragos C Butuzea (@dragosbutuzea) on Jul 19, 2015 at 12:28am PDT

traducerea „eseurilor“ lui montaigne. către cititor

eseurile lui montaigne sunt o raritate, căci s-au editat doar de trei ori: într-o primă ediție (singura completă) la editura științifică, în 2 volume. apoi la editura minerva, în 1983 (însă numai primul volum). ambele ediții aparțin aceleiași traduceri, a mariellei seulescu. iar în 2002, editura mondero publică o a doua traducere, însă selectivă, în doar 129 de pagini, a smarandei cosmin.

e uimitor cum într-o țară francofonă montaigne nu are decât două traduceri. una apărută la editura științifică, însă destul de putin „științifică“, mai mult arhaică decât fidelă conceptelor filozofice. iar o alta parțială, publicată la o editură mică, fără prea mare accesibilitate.

să ne oprim la singura ediție integrală, considerată canonică, în traducerea mariellei seulescu. ei bine, această traducere este una greoaie, și cred că singurul ei merit este că este cea dintâi. vocabularul voit cronicăresc strică buna înțelegere a unui cititor din secolul 21. se traduce spadă în loc de sabie, icoană în loc de imagine, stare omenească în loc de condiție umană, fire în loc de natură etc. habar nu am ce a fost în capul traducătoarei, în afara unei dragoste față de cronicarii noștri. pentru că, să nu uităm că, dincolo de literat, montaigne a fost și gânditor, că a folosit unele noțiuni, devenite ulterior adevărate concepte filozofice, preluate de filozofii de după el. de aceea e nevoie de atenție în alegerea cuvântului echivalent.

uimitor este că, citit în original, montaigne nu este de neînțeles. unele fraze sunt mai alambicate (e socotit întemeietorul stilului tăiat), însă este destul de clar. e adevărat, ai nevoie de răbdare și de efort - să nu uităm ca altfel se gândea în secolul 16 - dar oare nu asta cere orice capodoperă, răbdare și efort?

ediția editurii științifice fiind o raritate, prețul acesteia la anticariat sare de 150 de lei, deși e, totuși, o carte veche. la fel și ediția selectivă de la mondero, sare de 50 de lei. așa că, m-am înarmat cu ediția de la biblioteca pentru toți (20 de lei pe okazii) și, supărat pe traducerea greoaie, m-am apucat „sa-mi fac montaigne-ul meu“.

sursa franceză se citește la liber, pe net, și, având nevoie și de o variantă îngrijită editorial, am achiziționat (40 de lei) ultima variantă, a gallimard-ului, pe aceea din colecția folio, din 2009, a trei tineri cercetători, mai actuală chiar decât cea din colecția pléiade, din 2007.

sper să ma țină măcar să termin partea întâi a eseurilor. le voi pune pe blog și, cine știe, poate vreo editură se va încumeta să-mi preia acest demers livresc.

2014 în cărți

goodreads m-a ajutat anul acesta să-mi dovedesc „potența“ livrească. e de 86%, ceea ce, pentru vârsta mea, e onorabilă. :) cu alte cuvinte, mi-am propus să citesc 50 de cărți, dar am citit numai 43 (a se vedea pomelnicul aici).

dintre acestea, mi-am îndeplinit câteva dorințe:

am citit câteva cărți după care băleam de ceva ani:
- effi briest de theodor fontane
- foc palid de vladimir nabokov
- întoarcerea lui filip latinovicz de miroslav krleža

m-am lăsat de câteva ori cu gura căscată:
- obeliscul negru de erich maira remarque (primul meu roman de acest autor, despre care din păcate n-am scris)
- prietenului care nu mi-a salvat viața de hervé guibert
- niccolò ammaniti cu două romane - mie nu mi-e frică și cum vrea dumnezeu

am recitit câteva cărți uitate:
- război și pace de tolstoi (din păcate, m-am oprit la volumul al doilea)
- dracula de bram stoker
- pânza de păianjen de cella serghi

îmi place că am ocolit rahaturile - în afară de câteva cărți pentru concursul augustin frățilă, au fost doar cărți foarte bune. și la aceasta au contribuit și editurile cărora le mulțumesc: humanitas, polirom, all, univers și trei.

pentru 2015 îmi propun cam același număr de cărți, același număr de filme. de recuperat câteva capodopere ale dramaturgiei moderne și contemporane, creșterea numărului de piese de teatru văzute și participarea la mai multe expoziții artistice.

politica ca isterie

am scris un scurt comentariu politic, despre comportamentul isteric cetăţenesc - link pe imagine.

primul meu pastel

din il pecatto - un restaurant de pe strada franceză.

călătorie la istanbul cu orhan pamuk

mi-am planificat călătoriile în străinătate ca fan al unor scriitori, bălind după străzi și clădiri pe care mi le-am imaginat dinăuntrul cărților lor - ale lui balzac și proust, la paris, a lui carlos ruiz zafón la barcelona, iar, de această dată - acum 2 săptămâni - purtând în rucsac două volme de orhan pamuk.

istanbulul lui orhan pamuk

cartea istanbul este o carte nu despre tot istanbulul, ci mai mult despre partea de nord-est a lui (cartierul beyoğlu), unde orhan pamuk s-a născut, a crescut și a locuit (și încă locuiește). evident că este vorba și despre centrul istoric - piața sultan ahmet, palatul topkapî sau moscheile mari - dar de ele voi vorbi cu altă ocazie.

așa încât am pornit-o pe urmele vieții sale din cartea istanbul. am luat-o mai întâi cu cartierul luxos cihangir, la care se ajunge pe înalte și lungi trepte vopsite în culorile curcubeului, până la o buză de pe care vezi bosforul. în capăt, o moschee iar în celălalt, un hotel. pe această stradă a locuit mătușa lui pamuk. blocurile sunt selecte, cartierul e curat și trăiești experiența din orice cartier occidental.

blocurile din cihangir - un cartier occidental 

am trecut mai departe prin parcul maçka, prin care copilul orhan a trecut cu mama ori de câte ori voia să ajungă în centru, parc prin care tânărul orhan și-a plimbat iubitele, parc prin care kemal (din muzeul inocenței) s-a plimbat cu füsun. și m-am speriat de un parc pustiu de oameni și cam chel de pomi. în rest, nimic impresionant, doar parfumul cărții.

parcul maçka, pustiu și cam chel de pomi

am urcat, pe dreapta, în cartierul nişantaşî, unde-și are locuința și acum scriitorul pamuk. am intrat deci pe bulevardul teşvikiye, un furnicar de oameni și mașini, care te smulge repede în torentul lui. de-o parte și de alta, înecându-l cu umbrele lor, îl păzesc blocurile în stil occidental, cu magazine de lux la parter. pe dreapta, nu pot să nu remarc moscheea în fața căreia mă opresc, dorindu-mi să mă răcoresc, asemenea credincioșilor ce se purifică pe față, pe mâini și picioare cu apă rece. urcușul străzilor - căci în istanbul, străzile sunt în pantă, ca la munte - m-a epuizat.

moscheea galbenă teşvikiye

pe partea stângă, bingo! blocul pamuk, la mansarda căruia locuiește și acum scriitorul. mă bate gândul să sun - hello, mr. pamuk, i am a big romanian fan of yours and i'm disturbing you because... - dar nu găsesc nici o explicație, în afara aceleia că sunt unul din milioanele de cititori, ba chiar poate unul groupie. dar poate nu-i acasă, mă consolez, un premiat cu nobel nu prea șade pe-acasă, așa că trag o poză la bloc și merg mai departe...

blocul pamuk, reședința scriitorului

caut apoi blocul compasiunea, unde, tot în  muzeul inocenței, kemal trăiește cea mai fericită clipă din viața lui, împreună cu füsun. însă numărul blocului, 131, nu există. un motiv în plus pentru a-mi confirma că plotul romanului este o ficțiune.

la muzeul inocenței 

la muzeul inocenței ajungi cu ajutorul hărții din carte și poți intra cu biletul tipărit în interiorul ei. ți se pune o ștampilă roșie cu cercelul lui füsun și intri în universul material al romanului propriu-zis.

caut destul de mult strada çukurcuma pe care se află casa ce-adăpostește muzeul (în care kemal a vizitat-o odinioară obsesiv pe füsun), deși nu e departe de taksim. însă nimeresc muzeul de îndată ce găsesc strada. și intru într-o atmosferă obscură, cu exponate luminate, adăpostite în nișe cu sticlă, ca-n niște acvarii.

așa cum scrie în roman, se pare că pamuk și-a dorit să conserve timpul, fragmentele sale de viață istanbuleză în chihlimbare de ficțiune. Dacă învățăm să ne gândim la viața noastră nu ca la o linie, asemenea Timpului lui Aristotel, ci ca la un șir distinct de clipe intense, veghea de opt ani la masa iubitei mele nu mai apare ca o obsesie, ci ca un șir de 1593 de seri fericite petrecute la masă cu familia ei. Astăzi îmi amintesc că fiecare dintre serile în care m-am dus să cinez în casa din Çukurcuma ca de o mare fericire. (p.340) așa scrie orhan pamuk în roman, iar exponatele din muzeu îmi reprezintă, toate, întreaga fericire a scriitorului. un scriitor copleșit de memoria tinereții sale, asemenea lui marcel proust.

iată câteva exponate, toate în legătură cu romanul, fiecare vitrină ilustrând un capitol din carte:

biletul de intrare tipărit în carte

obiectele prin care kemal a cunoscut-o pe füsun 

restaurantul foaierul

rochia lui füsun, când se pregătea pentru permis

obiectele de toaletă ale lui füsun

trecerea timpului în pahare de lapte băute, așteptând pe füsun

câinii de pe televizorul din casa lui füsun

ce servești când o aștepți pe füsun

baia casei lui füsun

patul în care personajul romanului, kemal basmaci, i-a povestit - cică - lui pamuk
povestea dragostei lui cu füsun. kemal a murit la 12 aprilie 2007

muzeul inocenței

manuscrisul romanului muzeul inocenței

dar ce este muzeul inocenței?

acum, după ce l-am vizitat, este o incursiune în mintea unui mare scriitor. obiecte din istoria sa personală îngemănate cu cele din povestea pe care el o creează, obiecte reale și vizibile - alcătuiesc o lume mixtă - imaginară și reală. nu știm dacă pamuk a creat romanul pornind de la obiecte sau dacă a adunat obiectele pornind de la roman. dar nici nu ne interesează, până la urmă. putem să credem sau nu că personajele au existat. și le putem vedea, iată, și fotografiile.

cert este însă romanul și muzeul ne formează o lume, una unică, independentă de lumea reală, o lume în lume, în care suntem martori și în care trăim emoțiile lui kemal - dragostea, dezamăgirea, obsesia, fericirea.

prin muzeul inocenței, orhan pamuk crează o experiență literară complexă, ce nimeni până la el nu a creat, o transpunere independentă a unei ficțiuni în realitate. practic, ceea ce s-a întâmplat până la el - ca opera să se inspire din realitate - se inversează: realitatea e pătrunsă - în mod real - de operă.

Tolstoi a făcut o școală. Alți scriitori au întemeiat o revistă, au făcut filme, au avut o carieră politică. Muzeul ăsta e școala mea, e revista, e filmul și e politica mea. E o parte din mine. 

recunoașteți scriitorii?

am schițat câțiva dintre scriitorii pe care-i îndrăgesc, prin operele lor. doi sunt chiar români. îi recunoașteți?

eu & auster

ce-mi doresc pentru 2014

la „augustin frățilă“

bogdan stănescu, primind premiul de 10000 de euro în numele autorului

dacă anu trecut câștigătorul premiului de 10 000 de euro, augustin frățilă, pentru cel mai bun roman românesc, a fost câștigat de matei brunul de lucian dan teodorovici, anul acesta potul cel mare l-a luat radu aldulescu cu romanul cronicile genocidului.
iată ce discurs am avut, ca invitat.

când am primit cele cinci cărți câștigătoare din finală, m-am bucurat: erau subțiri!
și m-așteptam să găsesc proză de tipul celei mai scurte povestiri din lume, scrisă de un sud-american, și intitulată dinozaurul. iat-o:

când se trezi, dinozaurul era tot acolo.

dar peste ce am dat, în romanele citite? peste povestiri în stilul: 

când se lumină de ziuă, damaschin văzu prin ochii plini de ceața destrămată a somnului trupul încovrigat, cu capul ca de lup dacic, al dragonului. părea că-l păzise ca un câine credincios, în călătoriile onirice pe care le făcuse, toată noaptea, în trecutul blestemat al strămoșilor săi. 

așa că am citit romanele cu felurite emoții - unele negative, altele pozitive - și m-a dus înainte dorința că publicul cititor va citi pe cel mai bun roman și îi va plăcea. 

și mi-am dorit ca la anul să pot citi ceva în genul:

când începui cartea, premiul augustin frățilă era acolo. 

despre eveniment, am scris aici.

viitorul nostru schizofrenic?

în ultimul film al lui bertolucci, un adolescent de liceu preferă excursiei cu clasa să petreacă câteva zile în subsolul blocului, de unul singur, doar cu un laptop și o pereche de căști în urechi. un fel de om din subterană postmodern. însă nu unul autentic, pentru că subterana lui nu face parte din lume, ca în nuvela dostoievskiană. subterana aici nu se raportează la lume, ci este o ieșire din ea, o ieșire aleasă de bunăvoie. dacă puștiul din filmul regizorului italian ar fi fost închis într-o închisoare, cu un laptop și cu niște căști, nici n-ar fi simțit lipsa libertății. la fel, celălalt personaj al filmului: sora puștiului, șade voluntar cufundată iremediabil în lumea drogului.

o perspectivă sumbră asupra unui viitor sumbru pentru noi, oamenii. mă uit și la mine:

1. mă minunez deseori preferând unei ieșiri în oraș sau unei întâlniri cu cunoscuți sau necunoscuți, cufundarea în aleatoriul internetului.
2. uneori aleg zgomotelor citadine - unele chiar plăcute: de exemplu, o fereastră pe drumul zilnic spre serviciu îmi aruncă în fiecare dimineață armonii de muzică de clasică - căștilor izolatoare.
3. deseori mă cufund în propriile gânduri, fără să-i ascult pe ceilalți, când aceștia nu prididesc să-mi vorbească doar despre ei-ei-ei-ei și numai ei, fără să mă lase să rostesc un cuvințel.
4. îmi trântesc orice deschidere către celălalt, ori de câte ori începe propoziția cu Nu: nu e bine, n-ai făcut, nu s-a făcut, nu se poate, nu pot, n-ai dreptate, nu. orice legătură se rupe brusc și-mi trebuie răbdare să o-nnod la loc.
5. mi-e din ce în ce mai greu să inițiez discuții cu oameni necunoscuți, văzându-i încruntați și bosumflați, respingători, cu proftă mai degrabă de-njunghiere decât de cuvințele de-ale mele.
6. orice atingere întâmplătoare între oameni înseamnă tresărire și priviri urâte ca agresiune la spațiul privat. 
7. orice feedback negativ pentru celălalt e luat personal și distruge imediat o relație construită cu sârg. 20 de laude nu mai contează, o critică sugrumă tot.

în posibilitatea unei insule, houellebecq imaginează societatea „fericită“ de mâine: doi oameni la depărtare, vorbesc printr-un calculator; chiar fac sex virtual, dar nu se vor întâlni niciodată în realitate. au doar un câine asupra căruia să se reverse rămășițele de sentimente.

cunosc copii cărora nu le mai sclipesc ochii ca mie când voiam să ies afară, în fața blocului. dependenți de jocurile de calculator, ochii și-au pierdut orice sclipire. cine știe - poate sclipirea s-a mutat pe interior, unde va naște mai multă imaginație decât noi. o imaginație în care lumea imaginată poate fi de fapt - fără s-o știe ei - cea reală, din care se vor fi retras demult.

sursa foto.

protestul - un lucru simplu, democratic

mărturisesc că tremur la gândul că [oamenii] se vor lăsa în cele din urmă atât de prinși de o dragoste josnică pentru desfătările prezente, încât interesul pentru propriul lor viitor și pentru cel al descendenților va dispărea și că vor prefera să urmeze agale cursul destinului lor decât să facă la nevoie un efort brusc și energic pentru a-l îndepărta. (alexis de tocqueville, despre democrație în america, vol.2, humanitas, p.285, trad. claudia dumitriu)

n-aveam de gând că scriu aceste rânduri, însă am fost uimit de reaua-voință a unora și de dorința de  „a se implica“, comentând de pe margine fără să înțeleagă ceva (sebastian bârgău) sau generalizând nepermis (cristina bazavan).

în fond este vorba despre un lucru simplu, ce ține de un principiu democratic: cei care sunt reprezentați nu sunt de acord cu ceea fac aceia investiți prin vot să-i reprezinte. mai ales când aceste acțiuni le afectează viitorul (o simplă căutare a ceea ce reprezintă în timp exploatarea cu ceanuri e la îndemâna oricui). 

art.136 alin.3 din constituție prevede că: bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

cel mai bun rezumat a ceea ce s-a întâmplat duminică l-a făcut eugen david, din roșia montană, la fântâna de la universitate: aici e un singur lider - strada și o singură cauză - roșia montană.
atât.

restul, monarhia, free gigi, capitalismul (a fost socotită de unii chiar o manifestație anticapitalistă) sunt amănunte nesemnificative, și țin mai puțin de cauza generală, însuflețitoare, ci mai mult de motivațiile personale ale fiecăruia.

personal, eu am rupt 3 ore din viață și am ieșit pentru roșia montană și m-am simțit mândru că am mărșăluit și strigat alături de semenii mei români, chiar și bătrâni, la care nu m-așteptam. hipsteri, șomeri, handicapați - am văzut un om în cărucior, unul în baston, altul șchiopătând - ne-am simțit toți români activi, pentru viitor, împotriva prostiei și a relei voințe.

eu sper - pentru clasa politică - să țină cont de vocea poporului.
deși, vorba lui schiller, împotriva prostiei, zeii înșiși luptă în zadar.

foto 2 de laura ștefănuț, aici.

viața fără mamă

când auzi că Mama ta e bolnavă de cancer, că multiplele metastaze s-au instalat deja, ca niște pepite ale morții, în corpul din care ai ieșit odinioară, nu te gândești deloc ce-are să se întâmple. plângi puțin, în fața gândului că o vei pierde curând, preacurând, mereu e preacurând - dar te consolezi repede, Mama e tot Mama pe care-o știi și cu care te-ai obișnuit și iată, în afară de slăbiciuni temporare și de cutii cu pilule, nu se schimbă nimic.

nu poți să compensezi prin nimic faptul că de vreo doi ani nu mai locuiți împreună, că ai lăsat-o cu tata într-un apartament gol. că nu-i poți îndeplini dorința de a avea și tu viața celorlalți, cu nevastă, copii, c-o mașină și cu niscaiva funcție mare într-un job la stat. că ești departe, la vreo 220 de km, singur, cu chirie, fără vreo meserie clasică - doctor, avocat, profesor, ofițer... că după dispariția fiului ei cel mare și fratelui tău, de aceeași boală fatală, așteaptă măcar la tine să danseze la nuntă, ca soacră mare.

dar ceva tot poți face: să vii s-o vezi la două săptămâni, în weekend-uri, și s-o tot trimiți să călătorească, să se plimbe, să profite de timpul rămas. timpul ăsta ireversibil. cu toate că ea preferă să trebăluiască prin casă, să-ți facă plăcintă și checuri ca să-ți pună la pachet în geantă când pleci cu autocarul, duminica.

încep accidentele vasculare cerebrale, teama de paralizie. internări, cerebrolizine, imobilizări, vegheri, refaceri. acasă. alte accidente vasculare cerebrale, alte temeri. începi să le numeri, câte vor fi fiind: unu, doi, trei, patru, cinci... apoi stări de slăbiciune, pilule, multe pilule, dureri din ce în ce mai mari.

nu știi cum să te comporți cu bolnavii de cancer: înveți să nu te cerți, să nu-i contrazici. să-i mângâi cât mai mult, să-i atingi, să ai cu ei cât mai mult contact fizic. o suni în fiecare zi, o asculți cum îți spune c-o doare, nu știi când trec lunile, și anii. petreci crăciunurile acasă, revelioanele la fel, nu-ți poți lăsa singuri părinții. poate e ultimul crăciun, ultimul revelion, să nu lipsească din casă bradul, cozonacii. în concedii, rămâi acasă, trebuie să fii alături de ei.

nu știi când trec lunile, și anii. vreo şase. apoi încep durerile mai mari, opiaceele. oboselile, stările anemice. se descoperă alte metastaze, la ficat. transfuzii. de la oncologie, treci la neurologie. acum ești la interne. între timp, vine medicul diabetician, o amenință coma diabetică. ce spune medicul cardiolog? în cele din urmă, ți se spune: câteva luni.

vii mai des, în fiecare weekend. îți planifici un concediu de vreo patru zile în străinătate, dar ți-e teamă să nu se-ntâmple ceva grav. ceva se-ntâmplă, dar nu grav, doar o internare. internările au devenit obișnuință. te-ntorci din călătorie, stai o săptămână acasă. încet-încet, o vezi din ce în ce mai slăbită. parcă nici nu mai e Mama. se mișcă doar cu cadrul, sau sprijinită de brațele întinse. respiră greu, șuieră lin. în cele din urmă, nu se mai ridică din pat. pamperșii. încep vaietele.

tata e de mult timp infiermier. dacă aproape cincizeci de ani a fost îngrijit cu servicii complete, acum e rândul lui. nu mai doarme nopțile, își tot ridică și coboară nevasta. ca într-un joc absurd, de copil care se joacă cu păpușa. mama nu se mai bucură. între durere și nervozitate, trăiește doar pentru câteva minute de somn lin. mai este oare asta viață?

și trebuie să vină și coșmarul - într-o duminică dimineață plină de soare. uite, Mamă, cerul, îi spui când e dusă cu fața în sus, pe targă, în ambulanță. la ce folos ambulanța, gândisem? ultima oară a stat 24 de ore în urgență, apoi au trimis-o acasă. sistemul medical românesc nu se ocupă de muribunzi. mai ales dacă mai au și 70 de ani. aici, Mama nu mai e respectabila Doamnă Butuzea, cu studii superioare, pensionată auditor la minister, ci o mamaie lăsată de izbeliște s-aștepte, în durere, pe-o targă anonimă. o doamnă lăzărescu, la mâna medicilor. totuşi o doamnă inteligentă şi lucidă până la capăt.

deci, ești cu ea în urgență. ce poți să faci când o vezi în agonie, zvârcolită de durere? când auzi cum îți tot repetă că moare, ca un refren ucigător. ce poți să faci să-i iei durerea? țipi la medic, la asistente, dar toți par că nu-și dau seama de nimic și se ocupă de toți ceilalți, numai de Ea nu. îi pui oxigen, dar nu mai contează. de ce nu te-a-nvățat nimeni ce să faci, ce să spui? ce folos atâtea cărți? ce folos atâtea vorbe cu oamenii? privești neputincios cum mâinile i se răcesc. cum asistentele o crucifică la propriu ca s-o găurească la mâini și la picioare cu ace pentru perfuzii. și pleci pe holurile spitalului spre secție și constați la un moment dat, că mama s-a liniștit. dar nu în somn, ci în comă. îl suni acasă pe tata. îl chemi și pe el, să nu mai fii singur cu Ea și cu moartea. apoi te gândești că ce bine ar fi să se termine odată, să se ușureze.

peste trei ore, chiar când ne pregătim să plecăm, aparatele încep să țiuie. la fel ca în filme - finalul.

morga, înmormântarea de care te ocupi tot tu, dragoș, de la cap la coadă, cu tot cu obiceiurile băbești de trecere - cana de sub sicriu sau cea pentru setea mortului, podul de ieșire (vămile văzduhului), arderea toiagului etc. - îți continuă coșmarul din care nu te mai trezești.

iar când te trezești, ca de sub hipnoză, vezi că ești singur. e tata cu tine, dar ești în mai nesiguranță. n-o să te mai sune când ești bolnav, n-o să te mai întrebe dac-ai mâncat, n-o să-ți mai dea pachet, n-o să te mai îndemne s-o cunoști pe nu știu care fată.

dar ești plin. ai avut noroc că ai avut-o pe Ea ca mamă și nu pe alta. că te-a alintat ca mezin, că te-a crescut casnică până la 10 ani. că te-a legănat pe picioare. că ți-a dat cei șapte ani de acasă, ceva cumsecădenie, o profundă onestitate și nițică cochetărie. că ai știut să afli în ultima vreme c-a fost fericită, că s-a bucurat de libertate și de voință toată viața. că ți s-a spus că a fost onestă și profund morală. că ai văzut cu ochii tăi cât a fost de vitează, luptându-se pe față cu moartea fiului ei - cea mai mare nenorocire a unui părinte - și cu a ei înseși.

că trebuie să-i păstrezi mai departe moștenirea.

acasă ca o călătorie

desen de dragoş butuzea

am fost dezamăgit când în cele câteva călătorii pe care le-am făcut în viaţa mea - nu doar în străinătate, dar şi în românia - am întâlnit prea multe lucururi familiare, exact ca acasă: nişte copaci la fel, un anumit aer la fel, o luminozitate de cer, chiar case şi oameni la fel. în acest univers nou pentru mine, îmi intraseră elemente familiare, obişnuite, de care voisem să scap. mi-a părut rău, căci se dovedea că efortul de a ajunge undeva era - chiar şi parţial - zadarnic.

am fost dintotdeauna fascinat de exemplul filozofului immanuel kant, care nu a ieşit - se spune - din oraşul lui toată viaţa. şi totuşi, de acasă, a înţeles lumea şi pe el însuşi într-un mod ce a revoluţionat întreaga gândirea modernă occidentală. şi-am mai fost fascinat de exemplul lui marcel proust care-şi acutiza simţurile până la extrem - pe la noi o făcea blecher- pentru a îndepărta obişnuinţa lucrurilor, această ucigaşă a plăcerii vieţii.

acasă e acelaşi univers minunat! e aceeaşi lună ca la paris. aceiaşi copaci ca la lisabona. acelaşi beton ca la barcelona. la mine, la constanţa, am acceaşi apă ca la ocean. şi din contră, oamenii de lângă mine sunt mai fascinanţi decât italienii, norvegienii, patagonezii, pe care nu-i voi cunoaşte mai mult decât ca un străin.

poate mirosurile vor fi fiind altfel, poate anumite lumini, poate anumite climate - dar cât merită ele?
iar albumele, internetul, google maps - sunt instrumente care compensează din plin dorinţa de cunoaştere a reperelor culturale şi turistice worldwide. nu e nevoie să mergi la paris să-l vezi pe davinci. la florenţa, să-l vezi pe michelangelo.

să ne dezobişnuim de lucrurile din jurul nostru, să le privim ca şi cum am fi nişte călători, să privim cu atenţie frunzele din copacul din faţa casei - vor fi mereu altele, cum şi noi suntem mereu alţii. să ne uităm mai cu luare aminte la oamenii de lângă noi, imposibil să nu aibă ceva frumos, dacă ştim să privim. 

să nu ne lăsăm în voia obişnuinţei. pentru că apoi vin prejudecăţile. apoi frustrările. şi iată cum ni se fute lumea.

la rugăciune, în moscheea hunchiar

aseară am avut ocazia, graţie unui amic musulman, student la ankara, să particip pentru prima oară la rugăciunea de seară (صلاة المغرب‎ şalāt al-maġrib) a unor credincioşi musulmani, la moscheea hunchiar din constanţa.

deşi sunt constănţean, crescut într-un oraş plin de moschei, este abia a doua moschee în care intru: cea dintâi a fost cam cu vreo 10 ani în urmă, şi nu în constanţa, ci în mangalia, ca turist. pentru că era esmahan sultan, cel mai vechi lăcaş de cult musulman din românia, din 1575.

cea din seara aceasta a fost ridicată de otomani, în 1868, în timpul sultanului abdul aziz, cu materiale provenind din ruinele cetăţii tomis. este o moschee frumoasă, construită în stil arhitectonic maur, cu un minaret de 24 m, şi cu interiorul decorat cu ornamente orientale.

cum am spus, aceasta a fost prima mea participare la rugăciune. nu înainte de a-mi rememora, cu ajutorul celui ce m-a invitat, câteva din cunoştinţele acumulate din lectura coranului şi a câtorva cărţi.

evident că nici un film, nici un reportaj nu se compară cu experienţa manifestării unei credinţe, căreia-i poţi simţi sunetul, mirosul, imaginea, răsuflarea. să aud nemijlocit mărturisirea de credinţă (şahādah) - lā ʾilāha ʾillā l-Lāh (nu e divinitate în afara singurului Allah) şi muhammadun rasūlu l-Lāh (Mohamed e trimisul Său) din gura celor de lângă tine - nu m-a lăsat deloc indiferent.

moscheea hunchiar, interior

credincioşii aşezaţi într-un rând şi urmând indicaţiile rostite răspicat şi cântate în arabă de imām, din nişa (محراب‎ miḥrāb) ce arată direcţia spre Mecca (quibla); cele câteva mişcări (ركعات rakaʿāt) de rugăciune: intenţia, cuvintele de sacralizare, recitarea fātihei (primul capitol din coran), înclinarea trupului, ridicarea, cele două prosternări complete, recitarea mărturisirii de credinţă; salutul de împăcare al fiecăruia cu fiecare; dar şi rugăciunea facultativă, individuală - toate acestea mi-au atras luarea aminte, trezindu-mă brusc cu gândul că şi Dumnezeul meu bate în acelaşi tip de inimă.

am fost prezentat imām-ului şi m-a mirat deschiderea neaşteptată.

doar eu m-am simţit încurcat, plin de ruşine, de parcă spionasem intimităţile unor necunoscuţi. ca dup-aceea, gândindu-mă mai pe îndelete, să-mi dau seama că m-am îmbogăţit cu - încă - o experienţă profund umană. 

moscheea hunchiar din constanţa

am mai aflat că musulmanii români fac parte din mişcarea sunită, că în moschee femeile stau sus, în balcon, pentru a nu-i tulbura pe bărbaţii de jos, că există aceeaşi libertate a conştiinţei individuale, ca şi la noi. şi că sanctuarul de la Mecca are în colţ piatra neagră (الحجر الأسود al-Ḥajar al-Aswad), câteva pietre strânse într-un brâu de argint. legenda spune că ea a căzut din rai pentru a le arăta, lui adam şi evei, un loc de construire a unui altar. după ce piatra a fost pierdută în vremea lui noe, abraham a găsit-o şi ia arătat fiului său ismael să construiască noul altar, Kaaba.

mai învăţăm ceva de la moarte?

cine mă cunoaște cât de cât știe că sunt o fire optimistă, cu zâmbetul pe buze.

că nu sunt o ființă morbidă, deși am apucat să merg la mai multe înmormântări decât la nunți.

însă scriu aici despre moarte pentru că de ceva vreme locuiesc în vecinătatea suferinței și a iminenței morții. 

şi pentru că simt înstrăinarea oamenilor din jurul meu, faţă de moarte. faţă de moartea proprie, dar mai ales faţă de moartea celorlalţi. 

înainte, în comunitate, mortul era petrecut la groapă cu reculegere de întreaga comunitate. era apreciat sau dispreţuit, după cum îi fusese viaţa. era un eveniment cosmic, firesc, de transformare nu doar materială - a corpului în pământ - dar şi spirituală - a sufletului în alte lumi. chipul galben al celui mort era descoperit, pentru a fi luminat de soare şi cer în ultima călătorie. (vintilă mihăilescu povestea despre stupoarea antropologilor străini în faţa obiceiului românesc de a nu pune capacul cât mai repede deasupra.)

înainte, moartea era folosită şi ca spectacol şi artă. tragediile antice mizau pe mila și durerea pricinuite de moartea personajelor principale. epopeile eroice glorificau în primul rând sacrificiul oamenilor pentru idei sau pasiuni. 

acum, nimic din toate acestea. 

acum, în limbajul lui baudrillard, moartea a devenit simulare.

sfârtecările din filmele americane nu ne mai spun nimic. ele sunt totdeauna secundare, totdeauna butaforie. puţine din personajele principale mai mor, finalul va fi întodeauna happy. moartea e ceva urât, undeva în fundal.
la televizor, accidentele sau crimele de telejurnal sunt blurate şi înlocuite cu cuvinte. doar muzica, de undeva din fundal, mai zguduie puţin momentul. 

în familie, doar babele mai stau la priveghi, cu cel mort. noi vedem doar un sicriu, acoperit repede de o placă din beton. ca totul să se termine cu masa de la restaurant şi cu pachețelul cu lumânare, japoneză și măr. se pot face şi poze, pentru facebook.
de rudele muribunde uităm repede prin centre specializate sau acasă la ele, îngrijite de vreo străină plătită; iar când venim în vizită, ne speriem neştiind ce să facem cu agonia aproapelui. aducem cu noi portocale şi banane.

sinuciderea cuiva ne tulbură, fireşte, şi ne spunem că nu îl cunoscusem deloc aşa. a fost, fireşte, o tulburare nefericită de moment. și gata. uităm.

şi ne întoarcem degrabă la viaţa noastră obişnuită, sigură şi curată, recent-postmodernă și corectă politic, cu care ne-am învăţat ca peştele cu apa!

nu învăţăm aproape nimic: că moartea poate fi un final, dar poate fi şi un început! un început pentru noi, cei în viaţă, întru schimbarea, chiar şi puţin, a vieţii proprii.

mă gândesc la bunicii şi străbunicii mei trecuți prin războaie, ostași cu camarazi secerați de moarte, sau la văduvele și la mamele rămase fără feciori. cum au luat ei viața de la capăt, cu şi mai mult elan - pentru că priviseră în ochi moartea cu lucirile ei de explozii. şi erau destul de înţelepţi să înveţe din asta.

iar noi - eu - am devenit atât de proști!
nu învățăm din moartea altora. de fapt, pe noi nu ne vedem niciodată morți. moartea e doar o noţiune ce se va petrece cu siguranţă cândva, fulgerător, pe la vreo 90 de ani, în somn, în braţele unei persoane iubite şi tinere. 

nu ne-ngrijorăm că timpul vieții noastre e într-o neoprită numărătoare inversă,
că poate nu mai avem timp să le declarăm părinților cât de mult îi iubim,
că poate nu mai avem timp să punem o vorbă bună aproapelui nostru,
că poate nu mai avem timp să ne-ncercăm norocul cu cineva de care ne-ndrăgostim şi n-avem curaj să-i zicem,
că poate nu mai avem timp să creștem un copil,
că poate nu mai avem timp să începem sau să ne terminăm proiectul vieții,
că poate nu mai avem timp să vizităm parisul,
că poate nu mai avem timp să citim în căutarea timpului pierdut.

că cei duşi mai supravieţuiesc doar prin noi şi prin faptele pe care le lasă în urmă, că mai avem timp să devenim nemuritori prin alţii şi prin roadele faptelor noastre.

iar moartea, pentru mine, e oarecum şi literară. nu pot să uit scena suferinței fratelui lui levin din anna karenina care m-a impresionat la fiecare recitire - poate și pentru că mi-am pierdut și eu fratele. nu pot să uit urletul disperat al lui ivan ilici. și încă, povestirea lui cehov, care mă face să regret fiecare clipă pe care uit s-o petrec cu o persoană dragă. în care povestire, un țăran își duce în căruță nevasta muribundă și se gândește să-și ceară iertare de la viața aspră pe care a avut-o cu dânsa. și-i spune acum, pe drum, singurele lui vorbe de mângâiere. dar nevasta i-a murit iar cuvintele au fost prea târzii.

eminescu matern

poate că se strâmbă unii la eminescu, dar când poeziile lui îmi provoacă cu mama un duel poetic - ea din memorie, eu din carte - nu am cum să nu-l includ pentru totdeauna în memoria mea afectivă.