„piese într-un act“ de anton pavlovici cehov

a.p. cehov 

piese într-un act

 (Пьесы иЗ сочинений)

 editura cartea rusă, bucurești, 1954

 traducere colectiv

 165 pagini broșate

 autorul copertei neprecizat

joaca de-a teatrul a lui cehov

eu îl văd pe cehov, după citirea acestor 8 bijuterii dramatice, repezindu-se la masa de lucru, cu părul vâlvoi și bărbuța zburlită, să se joace de-a dramaturgul. așa cum un copil se scoală după masa de prânz cu pofta de-a se juca cu jucăria preferată. sau așa cum vreo damă plină de poftă se joacă cu vibratorul înainte de somnul dulce.

o schiță, o scenă și 2 scenete și 3 farse dramatice, majoritatea dramatizări ale unor schițe și povestiri în proză: cântecul lebedei după povestirea-monolog kalhas - cea mai mică piesă din câte s-au pomenit pe lume, ..., am scris-o într-o oră și cinci minute -, iar vodevilul tragedian fără voie este adaptată după unul din cei mulți.

în farsa de mare succes ursul, un vecin impertinent zgândărește o tânără văduvă îndurerată și i se pune pata pe îndârjirea și curajul ei de-a se duela cu el:

POPOVA: Bărbatul meu mi-a lăsat destule pistoale... Le aduc îndată... (Se duce grăbită, apoi se întoarce.) Cu câtă plăcere am să vă trag un glonte în căpățâna dumneavoastră seacă! Lua-v-ar dracu! (Iese.)
SMIRNOV: Asta femeie! Așa mai zic și eu! Adevărată femeie! Nu-i o  miorlăită... spirt, foc, dinamită! Zău așa, îți și pare rău s-o omori!...  (pp.72-73)

evident că de-aici iese un amor năbădăios între bărbățoiul impertinent și dama coioasă.

în farsa cererea în căsătorie, un viitor socru și fiica sa se contrazic în mod comic, cu urlete și jigniri, cu pretendentul vecin, pe două subiecte - cui aparține „poiana boilor“ și al cui câine de vânătoare e mai jmecher. desigur că totul se sfârșește cu o nuntă, în stil balcanic.
Ei, începe fericirea familială! afirmă proaspătul socru mic. Aduceți șampanie! (p. 99)

același procedeu de sublimare a povestirilor (e preluată povestirea nuntă cu general, căreia îi adaugă motive din sezonul nunților și căsătorie din calcul) îl folosește cehov și în nunta, unde la un restaurant, nuntașii petrec

vodevilul jubileul e preluat după o ființă fără apărare. este una dintre cele mai izbutite piese, petrecute într-o bancă. avem un director de bancă, o farfuză de soție, un contabil isteric care-aleargă după nevastă-sa cu cuțitul și o idioată grasă care vrea ajutor. ea, merciutkina, e ființa fără apărare, care întoarce totul pe dos:

MERCIUTKINA: Sunt o biată femeie, șubredă, fără apărare... Poate că par voinică, însă dac-ai sta să mă cauți, nu găsești un mădular sănătos în mine. Abia de mă țin pe picioare, iar poftă de mâncare n-am deloc. N-am băut azi decât o cafea, și asta fără nici o plăcere. (p. 149)  

sursa umorului este perpetua neînțelegere a celor patru personaje, fiecare cu universul ei, universuri care, din păcate pentru ei, nu se intersectează.

ultimul monolog-farsă, despre efectul dăunător al tutunului, cuprinde, în cheie tragi-comică, o confesiune în public a unui om nefericit, ratat, umilit de o cutră de nevastă și de șapte fete, născute toate pe data de 13. din viața lui de căcat, nu i-a mai rămas decât să bea câteva păhărele pe ascuns și să se plângă tuturor, sub pretextul conferințelor publice (pe care tot nevastă-sa-l obligă să le țină). 

Dacă introducem o muscă într-o tabacheră plină cu tutun, musca moare! Probabil din pricina unui șoc nervos. (p.160)... Anii ăștia, ca să fiu scurt, au trecut ca o clipă frumoasă, sau, mai bine zis, să-i ia dracu'. (p.163) A fost o vreme când eram tânăr, inteligent... studiam la universitate... visa, mă consideram om! Acu' nu mai îmi trebuie nimic! Nimic!... Vreau doar un pic de liniște... Un pic de liniște! (p.164)

De ce e Cehov pentru mine un model de om

Aşa cum am mai scris pe-aici, am o admiraţie extraordinară pentru povestirile lui Cehov, cel mai mare autor de proză scurtă ever. După ce am citit, re sau rerecitit anumite povestiri, am căutat ceva vreme corespondenţa acestui scriitor - ceea ce ştiam despre viaţa omului Cehov, vă daţi seama, mi-era insuficient. Ei bine, de curând am devorat selecţia corespondenţei publicată acum vreo patruzeci şi ceva de ani la Editura Pentru Literatura Universală în colecţia de Opere, în 1963.

În primul rând, a trăit puţin numai patruzeci şi patru de ani. Student la medicină cu bursă, a trebuit să-şi susţină familia - tata, mama, fraţi, surori - publicând povestiri şi schiţe prin ziarele literare. Aşa că până la treizeci de ani există un volum imens de publicări, care, cel puţin pe mine, mă înspăimântă. Toate dovedesc nu talent, ci geniu. E suficient să iei una, s-o diseci şi nu se poate să nu-ţi placă ceva - dar nu vreau să vorbesc de creaţie aici. În 1888 a luat premiiul Puşkin.

“Tot ce am scris peste vreo 5 sau 10 ani se va uita, dar căile deschise de mine vor rămâne întregi şi nevătămate: acesta e singurul meu merit.” (p.149)
“Artistul observă, alege, imaginează, cumpăneşte, şi chiar şi aceste acţiuni presupun la temelia lor o problemă: că dacă nu ţi-ai pus din capul locului o problemă, atunci n-ai ce să alegişi n-ai ce să-ţi imaginezi” (p.151)

Medicul Cehov ajunge cu slujba prin provincie, unde nu numai că nu exista medicină, dar erau chiar epidemii. Munceşte enorm pentru a strânge fonduri, cerşind de-a dreptul, pentru a construi barăci de îngrijire a bolnavilor. Se neglijează deseori el însuşi, astfel că e mai tot timpul bolnav. Aşadar, sacrificiu.

“În vinele mele curge sânge de mujic, şi virtuţile mujicilor pe mine nu mă impresionează: încă din copilărie am crezut în progres, şi nu se puteam să nu cred, deoarece era o deosebire grozavă între vremea când mâncam bătaie şi vremea când nu mă bătea nimeni. Îmi plăceau oamenii inteligenţi, iuţi, politicoşi, însă cei care-şi scobeau bătăturile, sau a căror obiele răspândeau o duhoare asfixiantă, mă lăsau tot atât de rece ca şi domnişoarele care umblau dimineaţa cu părul în papiote... Judecata şi simţul dreptăţii îmi spun că în electricitate şi în vapori e mai multă dragoste de oameni decât în virtute şi în a te abţine de la carne. Războiul e un lucru rău, dar asta nu înseamnăcă datoria mea e să umblu cu opinci şi să dorm pe cuptor împtrună cu argatul şi cu nevastă-sa...” (p. 353) 

Pe la treizeci de ani, decide să participe la o cercetare în Insula Sahalin, colonie penitenciară. Călătoria şi ce află aici i se pare experienţa supremă de viaţă. Rezultatul constă într-o lucrare prodigioasă ce atrage îmbunătăţirea oficială a administraţiei insulei.
“Eu am încredere numai în oameni izolaţi şi nu văd izbăvirea decât în personalităţile izolate, risipite ici şi colo prin toată Rusia, fie că-s intelectuali, fie că-s simpli ţărani. În ei e puterea, cu toate că-s puţini.” (p. 442)

Se-apucă de teatru şi compune povestiri şi nuvele cu miză, de o mai mare calitate artistică şi umană. Primează calitatea, nu cantitatea. Se însoară doar la patruzeci de ani, cu doi ani înainte de a muri. Nimic din relele lumii nu-l atrag, rămâne până la moarte un inocent.
“Pe măsură ce îmbătrânesc, văd tot mai limpede spinii trandafirilor cu care e presărat drumul vieţii, iar materialul din care sunt confecţionate izmenele vieţii noastre mi se pare tot mai grosolan. Mi-s nervii nesuferit de slăbiţi, bani n-am şi nici n-o să am, după cum n-am priceperea şi nici curajul de-a trăi. Sănătatea mi-e şubredă, iar buna dispoziţie aproape cănu mai este cu putinţă pentru noi...” (p. 342)

“E frumoasă lumea lui Dumnezeu. Un singur lucru nu e bun noi, oamenii.” (p.282)

E foarte bun prieten cu Tolstoi şi Gorki.

“Dacă într-adevăr actorii, pictorii şi literaţii formează crema societăţii, atunci e regretabil” (p.157)

Moare la patruzeci şi patru de ani de atac de cord.

”Sunt de părere că firma şi eticheta nu-s decât prejudecăţi. Pentru mine, sfânta sfintelor e trupul omenesc, sănătatea, inteligenţa, talentul, inspiraţia, dragostea şi libertatea absolută, descătuşate de constrângere şi de minciună, oricum s-ar manifesta ele.” (p.140)

Anton Pavlovici Cehov, Opere, vol.XII, EPLU, 1963, trad. Otilia Cazimir şi Nicolae Guma

cazacul lui cehov

(de ziua naşterii scriitorului)

cehov are o povestire în care un gest spontan şi de bun simţ ratat strică o viaţă - nu, nu e vorba despre vreun omor, ci despre un conformism banal:

povestirea
o pereche de însurăţei se întoarce de la biserică în ziua de paşte. a sfinţit cozonacul pe care urmează să-l împartă celorlalţi acasă, la conac. sunt veseli pentru că e primul paşte după căsătorie. iată că din brişcă, văd un cazac bolind pe marginea drumului. acesta le cere puţin cozonac. bărbatul vrea să-i dea, nu şi nevasta:

- nu-l dau! trebuie să ţii rânduiala. doar nu-i franzelă, e cozonac sfinţit şi-i păcat să-l tai aşa, fără rost.

iaca, nu mă lasă nevasta, zice mul şi cei doi pleacă. ajuns acasă, nimic nu-i mai prieşte. nu mai simte sărbătoarea. îl tot mustră părerea de rău după omenie. mila. se întoarce, dar nu mai găseşte cazacul. face reproşuri nevestei, aceasta îşi iese din pepeni şi el o vede brusc rea, neomenoasă şi proastă. se ceartă.

omul merge apoi să se-mbete, se ceartă iar. urmează alte beţii şi alte certuri. începe prăbuşirea, năruirea. cehov încheie:

toate belelele astea, ticea el, îi căzuseră pe cap, din pricină că nevastă-sa era o femeie rea şi proastă, şi că Dumnezeu se supărase pe amândoi... de atunci, de când cu cazacul cel bolnav. se îmbăta din ce în ce mai des. când era beat, stătea acasă şi făcea scandal, iar când era treaz umbla prin stepă, şi aştepta să-i iasă cazacul în cale... (p.681)

întrebarea

întrebarea mea nu-i priveşte pe cei doi tineri însurăţei, pe bărbatul scrupulos sau pe femeia obtuză, ci este acasta: câţi dintre noi vom fi fiind în viaţa noastră cazaci?

a.p. cehov, cazacul, în opere, vol. 3 (un roman cu un contrabas, fericirea şi alte povestiri), editura univers, 1989, p. 677-681, traducere de otilia cazimir şi nicolae guma

platonov-ul lui mihalkov

piesă netereminată pentru pianină mecanică

v-am spus că nu-mi place deloc tarkovski (în afară de andrei rubliov)? în schimb, mă-nnebunesc după nikita mihalkov, al cărui film de 33 de ani, piesă neterminată pentru pianină mecanică - l-am revăzut ieri.

poate şi pentru că are la bază piesa fără titlu (platonov) - neterminată - a lui cehov. spun are la bază, pentru că viziunea regizorală este diferită de cea a lui cehov.
dacă cehov era profund şi tragic, mihalkov e aici burlesc. scena în care doctorul refuză cu cinism să meargă la o bolnavă ca să nu piardă petrecerea, refuz urmat de furia învăţătorului n-are nici o finalitate - se transformă imediat în comedie ieftină. la fel, furia de la sfârşit (vezi secvenţa de mai jos) a lui platonov.

prin felurite planuri şi cadre, jocuri de lumini şi umbre, teatru în film, poveste în poveste, regizorul ne scapă de plictiseala vorbăriei fără sens a personajelor plictisite.

vorbim, mâncăm, dormim şi iar dormim. şi o facem cu conştiinţa împăcată. avem pretenţii europene, dar dezvoltarea e asiatică, spune platonov.

acum ştiu şi sunt sigur: e de ajuns să trădezi o singură dată ce-ai iubit, ce-ai crezut, şi nu vei mai scăpa toată viaţa de lanţul minciunilor şi al trădărilor.

aş putea să fac analize, referinţe livreşti la cehov sau lermontov, picturale, la şişkin sau levitan, nietzscheene, despre apolinic şi dionisiac, dar eu zic c-ar fi mai bine să vedem filmul şi să ne bucurăm de el. o bijuterie cinematografică!

„duelul“ de anton pavlovici cehov

anton pavlovici cehov 

duelul 

(Дуэль)

editura corint, bucurești, 2016

traducere de anca irina ionescu

130 pag. broșate

coperta de andreea apostol

nuvela duelul este una dintre nuvelele mai puțin celebre ale scriitorului, în comparație cu dramă la vânătoare - considerat singurul său roman - sau stepa. deși e mai propice ecranizării - conține o legătură extraconjugală, un scandal amoros, discuții metafizice à la russe, o dușmănie "de moarte" și un duel. ba chiar happy end. - bună rețetă, deci, pentru un film în 2010 - a se vedea trailerul de mai jos - și o dramatizare, cum a făcut-o la național alexandru dabija.

în căutarea adevărului din interior

duelul din nuvelă este unul real - însă este unul mai ales interior, din conștiința personajului laevski care, crezându-se om superior, caută un mediu în care să-și trăiască adevărata vocație. doar că vocația n-o găsește nici la femeia pe care a luat-o de lângă soț - ușuratica nadejda fiodorovna - nici în literatură - nu e nici hamlet, nici varianta masculină a annei karenina - nici geografic, pe malul caucazian al mării negre.

Poate că era foarte inteligent, talentat, admirabil de cinstit; poate că, dacă nu ar fi fost înconjurat din toate părțile de munți și de mare, ar fi ajuns un excepțional fruntaș al zemstvei, un om de stat, un orator, publicist, erou. Cine știe! (p. 25)

iată-l deci aflat într-o eroare. iar diferența dintre posibilitate și realitate poartă numele de ratare iar un ratat e un ratat oriunde și - așa cum va spune în momentul culminant al nuvelei -

Salvarea trebuie s-o cauți în tine însuți (p. 111) 

astfel că se întâmplă un fapt - care îi zdruncină acestui laevski conștiința și-l face să întrevadă printre atâtea minciuni - umbra unui adevăr. adevăr care-l și schimbă. căci -

Te poți împiedica și pe un drum drept, asta este soarta omului: dacă nu greșești în ceea ce este esențial, poți greși în amănunte. Nimeni nu știe care este adevărul adevărat. (p. 127)

În căutarea adevărului, oamenii fac doi pași înainte și unul înapoi. Suferințele, greșelile și plictiseala vieții îi aruncă înapoi, dar setea de adevăr și voința încăpățânată îi mână înainte și tot înainte. Și cine știe? Poate într-o bună zi vor ajunge la adevărul adevărat... (p. 130)

iată mesajul pozitiv al lui cehov - nicidecum credințele sau teoriile științifice îl pot salva pe om, ci recunoașterea erorilor și voința de a căuta adevărul.

sunt interesante ideile din nuvelă despre cei puternici și cei slabi, despre teorii biologice și teologice, despre moralitate și dezmăț.
desigur că e menținută și aici sincronicitatea naturii cu stările sufletești ale personajelor - ceea ce am învățat - ca cititor - de la cehov.

o capodoperă cehoviană de 130 de pagini.

iată trailerul ecranizării din 2010:

traduceri noi: anton pavlovici cehov: „o mică glumă“

anton pavlovici cehov

o mică glumă

 editura allfa, bucurești, 2012

traducere de antoaneta olteanu

112 pagini broșate

coperta al. novac

o mică antologie de dragoste

în defuncta colecție a editurii all, iubiri de altădată - în care au apărut opere de mici dimensiuni aparținând lui machado de assis, turgheniev, maupassant - a apărut și un mic grupaj de povestiri ale autorului rus anton pavlovici cehov.

sunt traduceri noi, aparținând neobositei traducătoare de literatură rusă antoaneta olteanu, a 8 povestiri ale autorului rus, pe tema dragostei.

cea care mi-a plăcut cel mai mult este ionîci, despre două idealuri:

dmitri ionîci starțev, un medic de zemstvă, intră la familia turkinilor, unde o cunoaște pe fata acestora, ekaterina ivanovna, zisă kotik. aceasta cântă la pian într-un fel zbuciumat iar inocența ei îl farmecă pe mai vârsticul medic, o transformă într-o ființă ideală, ceea ce-l face să-i ceară mâna. doar că fata are un alt ideal: să se ducă la conservator și să devină pianistă celebră. așa că-l refuză și pleacă la conservator.

peste 4 ani, fata se întoarce, realizând că nu va deveni celebră niciodată. în schimb, și-a idealizat dragostea purtată de medic. dar, ]n tot acest timp, și medicul a realizat ceva: că fără inocență, fata e acum una obișnuită iar el nu o mai iubește.

iată cum viața le devine amândurora anostă, fără însă să le alunge cele două idealuri. și nu vom ști niciodată dacă, de s-ar fi căsătorit, lucrurile ar fi stat altfel. deși, dintr-o povestire anterioară, iubirea, putem cumva ghici.

„doamna cu cățelul“ și sexul

dmitri dmitrici gurov este un un bărbat căsătorit care nu ezită să aibă aventuri cu femei pe care le consideră dintr-o „rasă inferioară“, mai ales când fac sex: unele îi sunt recunoscătoare pentru „fericirea scurtă“, altele sunt „frumoase când le posedă“, însă sunt reci, ca niște reptile.

dar o va cunoaște pe femeia cu cățelul, în stațiunea ialtei. după partida de sex, ea se rușinează și pare nefericită, căci, din curiozitatea de a încerca cât mai mult în viață, a ajuns o femeie trivială, nedemnă de ea însăși. ei bine, și pentru că doamna cu cățelul e altfel, iată cum începe în sufletul lui dmitri dmitrici gurov să se miște ceva, să prindă sens. sexualitatea i se îmbolnăvește de conștiință. în vreme ce, în cazul ei, lucrurile se petrec invers.

Stând alături de o femeie tânără, care în zori i se părea așa de frumoasă, liniștit și fermecat la vederea acestui cadru de basm - mare, munți, cerul larg -, Gurov se gândea la faptul că, adevărat, dacă stai să te gândești, totul este frumos în lumea aceasta, totul, acceptând ceea ce facem noi și ce gândim noi când ne îndepărtăm de scopurile înalte ale existenței noastre, la demnitatea noastră umană. (p. 83)

și acest sentiment de regret, cuplat cu dorința (potolită doar prin sex) îi face pe cei doi amanți să trăiască viața dublă a adulterului - împreună cu taina ce o ascunde:

Nu credea ce vedea și mereu suspecta fiecare om că ascunde o taină, după cum sub vălul nopții se desfășoară viața adevărată, cea mai interesantă. (p. 93)

o minunată metaforă pentru dragoste, sexualitate și conștiință.

anton cehov și soția sa, actrița olga knipper

stepa lui cehov

când am citit-o prima oară - la 19 ani, apucându-mă de integrala cehov - stepa mi s-a părut plictisitoare. erau nişte întâmplări ale unui puşti, care, în drumul său spre şcoala depărtată, trece prin stepă şi ia aminte de ce-i în jur.

însă acum, când peste mine au trecut ceva ani - am depăşit, de pildă, vârsta la care cehov a scris-o, adică 28 de ani - nu ştiu de ce mi-a plăcut atât. toată. poate pentru că am citit-o în spital, păzind-o pe mama. poate pentru că sunt ochii unui copil cei care văd stepa. poate că e o curiozitate nestăvilită şi inocenţă multă. poate pentru că nuvela e autobiografică (printre puţinele). 

şi nu am chef să scriu aici despre reuşitele tehnice ale nuvelei, analizate de criticii literari ai vremii - trecute sau prezente - ci vreau să copiez doar aici un fragment care, pe scaunul de spital, mi-a pătruns ca o săgeată în inimă, descoperindu-mi, prin impresiile copilului egoruşka, o intuiţie fundamentală, teama noastră faţă de întinderea lumii. 

totul i se părea sălbatic şi înspăimântător: şi oamenii aceia, şi umbrele din jurul focului, şi baloturile negre, şi fulgerele ce scăpărau întruna în depărtare. era îngrozit şi, în deznădejdea lui, se întreba prin ce întâmplare nimerise pe locurile acestea necunoscute, în mijlocul unor mujici aşa de răi. pe unde or fi acum unchiul, părintele hristofor şi deniska? de ce întârzie atâta? nu cumva or fi uitat de el? gândul că l-au uitat şi l-au lăsat în voia soartei îl înfioră, şi-l cuprinse o spaimă atât de cumplită, încât de câteva ori îi veni să sară din căruţă şi s-o ia la goană îndărăt, acasă. li nu se răzgândi decât când ăşi aduse aminte de crucile înnegrite şi triste pe lângă care trebuia să treacă, şi de fulgerele care scăpărau în depărtare... nu se simţea mai uşurat decât atunci când striga în şoaptă: "mamă, mamă!..." (p.311)

mă gândesc că acesta e rostul artei - să-l ajute pe celălalt în "interpretarea" lumii prin sensibilitate. că aceasta ar trebui să fie proba de foc a unei adevărate capodopere.

anton pavlovici cehov, stepa, în opere, vol. 4 (criză de nervi, stepa, o poveste banală şi alte povestiri) (Полное собрание сочинений), editura univers, 1995, p. 135-141, traducere de otilia cazimir şi nicolae guma

nuvela poate fi găsită în antologia de aici.

ilustraţiile aparţin unei ediţii ruseşti, de aici şi aici.

medicul cehov

în vara lui 1892 izbucneşte în rusia epidemia de holeră. medicul cehov îşi părăseşte îndeletnicirile literare şi, ca medic onorific de plasă, înfiinţează un punct medical în propria casă, iar o zi din vremea holerei curge aşa:

dimineaţa am primirea bolnavilor, apoi alerg pe drumuri; alerg, ţin conferinţe pecenegilor, îi doftoricesc, îmi ies din fire şi, cum zemstva nu mi-a dat nici o copeică pentru organizarea punctelor sanitare, cerşesc pe la oamenii cu dare de mână ba una, ba alta. s-a dovedit că sunt un cerşetor de prima clasă. datorită elocinţei mele cerşetoreşti, circumscripţia mea are două barăci admirabile, utilate cu tot ce le trebuie, şi cinci nu tocmai admirabile, ba chiar sărăcăcioase. am scutit zemstva până şi de cheltuielile pentru dezinfecţie, cerşind fabricanţilor var, piatră vânătă şi alte porcării urât mirositoare, pentru toate cele 25 de sate ale mele. se înţelege că nici n-am timp să mă gândesc la literatură. nu scriu nimic. ca să-mi păstrez o cât de mică libertate de acţiune, am refuzat orice remuneraţie, aşa că n-am nici un ban. (scrisoare către a. s. suvorin, 16 august 1892). cu toată holera şi lipsa de bani, am avut bucurie şi drag de viaţă. (12 oct.)

câţi oameni mai au asemenea devotament astăzi? dar medici? scriitori?

anton pavlovici cehov, opere, (собрание сочинений), vol.XII, editura pentru literatură universală, 1963, traducere de otilia cazimir şi nicolae guma, pag. 330 - 333

mai multe despre opiniile lui cehov citiţi aici, aici şi aici.

lecţia de literatură. azi - cehov

voi începe cu o serie de posturi despre lecţiile pe care mi le-au dat mie anumite capodopere. încerc astfel să împărtăşesc cu voi un anumit gust literar dobândit prin lecturi. sper să fie de folos atât cititorilor, cât şi tinerelor condeie.

voi începe azi o mică lecţie de literatură de la o povestire pe care am citit-o recent de cehov. ea se cheamă

la tribunal

timpul şi locul

într-o mohorâtă zi de toamnă, în oraşul N., capitală de judeţ, în clădirea cafenie a statului...

despre ce va fi vorba

dar, cum zice proverbul, copilul cu două moaşe rămâne cu buricul netăiat. aşa şi cu această clădire: ea surprindea şi indispunea pe orice nou sosit care nu era slujbaş, prin lipsa totală de confort, prin vechimea ei şi prin înfăţişarea mohorâtă, de cazarmă, atât pe dinafară, cât şi pe dinăuntru. chiar şi primăvara, în zilele pline cu soare, părea învăluită într-o umbră adâncă. iar în nopţile cu lumină de lună, când copacii şi căsuţele târgului, cufundate în somn tihnit alcătuiau o singură masă de întuneric - numai ea îşi înălţa, cu stângăcie şi parcă fără nici un rost zidurile uriaşe de piatră deasupra peisajului modest, tulburând armonia generală, numai ea nu dormea, de parcă nu putea să se scuture de amintirea păcatelor grele, de neiertat, ale trecutului. pe dinăuntru parcă era o şură, fără nimic prietenos. şi era curios să-i vezi pe acei procurori, judecători şi preşedinţi ca scoşi din cutie - care acasă la ei făceau scandal pentru un firicel de praf sau pentru cea mia mică pată de covor - cât de uşor se împăcau aci cu bâzâitul ventilatoarelor, cu duhoarea grea a lumânărilor de seu şi cu pereţii murdari şi veşnic aburiţi.

bun, curiozitatea a fost creată. am înţeles că personajul principal este chiar această clădire, unde se petrec lucruri neobişnuite, anormale. tulburătoare, thrill.

întâmplarea

mujicul nikolai harlamov, acuzat că şi-ar fi ucis nevasta.

un accident

când ajunse aproape de banca acuzaţilor, soldatului din escortă i se întâmplă un mic accident: se împiedică pe neaşteptate şi scăpă puşca din mână. dar în aceeaşi clipă o şi prinse din zbor, cu care prilej se lovi destul de tare cu patul puştii peste geunchi. în sală se auzi un râs uşor. de durere sau poate ruşinat de stângăcia lui, soldatul de înroşi.

fapt divers? sau capcană literară?

ceilalţi actori ai povestirii

judecătorul, avocatul apărării şi procurorul sunt şi ei oameni. tare plictisiţi, preocupaţi mai mult de contingenţele vieţii. de exemplu, ce era, la urma urmei, această pledoarie? o apărare banală, făcută din ordinul şefilor, după un tipic de mult cunoscut. la fel, acuzatul e liniştit, din cauza nepăsării şi mohorelii din jur. - de parcă ucigaşul ar fi un simplu obiect de cancelarie sau parcă l-ar fi judecat o maşină nevăzută, mânuită dumnezeu ştie de cine, nu de oameni, în carne şi oase... (colonia penitenciară avant la lettre?)

procesul

acuzatul e întrebat decă a ucis, el nu recunoaşte. e întrebat ce-a făcut după crimă, a umblat pe câmp, se speriase.

intervine medicul autopsist, judecătorul şi procurorul trag o bârfă mică, ba chiar apărătorul are o scânteie de conştiinciozitate, dar care se topeşte. îi scăpase de pe buze sub impresia liniştii din sală, a plictiselii, a bâzâitului ventilatorului...

se trece apoi la arma crimei, topotul. acuzatul nu recunoaşte că e toporul lui.

- ca în faţa lui Dumnezeu! - strigă el întinzându-şi gâtul. dacă nu mă credeţi, atunci vă rog să-l întrebaţi şi pe fecioru-meu, pe prohor... proşka, unde-i toporul? - întrebă deodată, cu asprime, întorcându-se scurt spre ostaşul care-l escorta. unde-i, hai?

coincidenţa

urmă o clipă dureroasă. toţi cei din sală parcă se lăsară în jos şi se făcură mai mici... prin mintea tuturor celor de faţă trecu acelaşi gând înspăimântător, de neînchipuit, al unei nemaipomenite coincidenţe. şi nimeni nu încercă şi nu îndrăzni să se uite la soldat. fiecare ar fi vrut să alunge gândul acela şi să-şi închipuie că nu auzise bine.

santinela se schimbă.

toţi îşi ridicară capul, căutând să se uite aşa fel, de parcă nu se întâmplase nimic, şi-şi văzură înainte de treabă...

sfârşit

concluzii

pe mine m-a cutremurat povestirea, ca şi pe cei din sală. nu contează dacă mujicul îşi omorâse sau nu nevasta, nu contează finalul procesului.

ci judecata lui cehov, neutră când e vorba de cea penală, nici măcar morală, dar una puternic UMANĂ. urâtă e lumea noastră, oamenilor, spune el. şi nici măcar nu mai aveţi urechi să auziţi.

genial mi s-a părut modul de descriere a locului pierzaniei. nici o consideraţie filozofică, doar alchimie de cuvinte. în câteva rânduri, te face să vezi, dar mai ales să simţi ce-o fi simţit şi autorul însuşi (clădirea cafenie e din zvenigorod) sau nu.

dar cum nu-mi place să comentez prea mult lucrurile care-mi plac, vă las pe voi să ghiciţi de ce-am boldat anumite cuvinte.

a.p. cehov, la tribunal, în opere, vol.3 (un roman cu un contrabas, fericirea şi alte povestiri), editura univers, 1989, p.402 - 407, traducere de otilia cazimir şi nicolae guma.

cehov despre un roman de dostoievski

... am cumpărat de la librăria dumitale un volum de dostoievski, şi acum îl citesc. e frumos, dar din cale-afară de lung şi de indiscret. prea multe pretenţii...

a.p. cehov către a.s. suvorin, 5 martie 1889, în a.p. cehov, opere, vol.xii, eplu, 1963, trad. otilia cazimir şi nicolae guma, p.181

cum să-l citesc pe Cehov?

CUM NAIBA SĂ CITESC CEHOV? 

3 traduceri: una veche - de alice gavrielescu și tatiana panaitescu (polirom, 2009) - și 2 noi - de antoaneta olteanu (allfa, 2012) și de adriana liciu (polirom, 2014, reluată recent într-o antologie la humanitas fiction). 

• nu înțeleg al cui e pavilionul: al lui verné, verne sau verno? 
• doamna (sau femeia?) era de statură mijlocie sau mică? 
• cățelul șpiț era alb sau nu era alb? 

stau și mă-ntreb cu care traducere seamănă textul lui Cehov? 

și ce să înțeleg eu? 

cehov despre critică

eu nu împărtăşesc părerea dumitale cu privire la viitor. numai domnul Dumnezeu ştie ce va fi şi ce nu va fi. şi tot numai el ştie cine are dreptate şi cine nu... cu atât mai mult nici noi criticii noştri şi domnii editori n-am putea să ne pronunţăm... omul are prea puţină minte şi conştiinţă ca să-şi dea seama de ceea ce se petrece azi sub ochii lui, dar încă să prevadă ce va fi mâine, şi are prea puţin sânge rece ca să se judece pe el însuşi şi pe alţii.

a.p. cehov către k.s. baranţevici, 12 aug 1888, în a.p. cehov, opere, vol.xii, eplu, 1963, trad. otilia cazimir şi nicolae guma, p.137

Îl prefer pe Cehov lui Dostoievski - draft

Acum sunt la a nu ştiu câta recitire a povestirilor lui Cehov. Şi simt din nou ceea ce simt de fiecare dată când parcurg rândurile acestui rus, care a-nceput să scrie povestiri şi schiţe umoristice pentru bani, student sărac la medicină; care a continuat cu povestiri mai serioase, obiective şi necruţătoare ale societăţii; şi care a terminat cu nuvele mistuitoare, despre soarta omului şi a oamenilor de pe această lume, pe care i-a văzut cu ochii săi necruţători de diagnostician. Bisturiul cuvintelor sale taie-n carne vie, vindecând de rău pe fiecare dintre noi, cei care-l citim. Lectura anumitor povestiri încă mă-nfioară, ceea ce Dostoievski nu mi-a dat niciodată. Cehov îmi oferă totul: amuzament şi râs sănătos, când mă simt trist; mă pune pe gânduri, când sunt prea mulţumit de mine; mă cutremură când nu mă aştept.

M-am împotmolit la o selecţie personală a povestirilor, destul de multe şi pe care să le recitesc oricând. Dar mi-e teamă că unele vor fi sărite, şi le voi pierde după aceea. Aşa că le voi mai citi, cât de curând din nou, pe toate...

„o umbră de nor“ de radu jude

o povestire cinematografică cehoviană

onorat că îmi citește modestul blog, am fost și mai onorat când am primit de la regizorul radu jude scurt metrajul (de 30 de minute) „o umbră de nor“, cu regizorul alexandru dabija în rolul principal.

pe o căldură mare, un nene merge cu mașina pe șoseaua mihai bravu și ascultă știrile la radio - războaie, meteo etc. oprește, și, mergând schiopătat, intră-ntr-un butic de cartier, în sunet de manea. vrea să-și ia un suc. prin față-i trec mai întâi trei călugărițe catolice, îmbrăcate până-n gât, mai apoi un tip borțos dezbrăcat până-n slip. și nenea intră-ntr-un bloc vechi, urcă și abia sus realizăm că-i de fapt popă, că pân-atunci era-n civil și-acum e la un muribund să-și facă meseria. numai că se va ivi o neînțelegere, iar popa-l nostru se va dovedi „cam“ incompetent în rugăciuni.

un film ca o povestire de cehov - de altfel, chipul lui cehov se va iți de după niște fotografii - la care ai pufni des în râs, dacă n-ar fi cu morți și popi. cu scene dramatice, tragice, dar și ironice - pe biroul de la protoierie, pe desktopul laptopului e neapărat o icoană, cum trebuie să fie e și pe suportul pentru mouse :)) -, chiar umoristice, de nu știi ce să crezi.

rămâi acaparat de poveste și sfârșești gândindu-te la propriul trup și la propria moarte.
un film profund, compus din fragmente ușuratice. remarcabil.

trailer:

tinereţea are orice drept?

într-o povestire de cehov (scrisă la 27 de ani), un consiliu de familie dezbate problema tânărului saşa, care a scontat o poliţă falsă. apar două soluţii:

1. fie îl lasă pe tânăr în seama judecătorului şi este astfel apărată onoarea familiei - "onoarea nu e o prejudecată"
2. fie îl acoperă pentru a nu murdări renumele familiei.

ce gândeşte tânărul?

a scontat o poliţă falsă. bine, dar aşa fac toţi tinerii pe care-i cunoaşte! de pildă, şi handrikov, şi von burst, de câte ori n-au bani, semnează poliţe în numele părinţilor şi al prietenilor. şi pe urmă, când primesc bani de acasă, le acoperă înainte de scadenţă. saşa a făcut la fel, însă nu şi-a acoperit poliţa deoarece n-a primit banii pe care i-i făgăduise cu împrumut handrikov. prin urmare, nu e el vinovat, ci împrejurările. într-adevăr, a folosi o semnătură falsă e o faptă condamnabilă. totuşi nu e o crimă, ci o simplă stratagemă pe care o foloseşte toată lumea, un procedeu nu tocmai frumos, dar care nu face rău nimănui şi nu supără pe nimeni... iar el are un suflet bun şi milostiv, când i se întâmplă să aibă bani, totdeauna ajută pe săraci... (p.138)

dar tânărul e iertat. şi când iese din casă, îşi aminteşte de-un chiolhan la care trebuie să meargă, dar nu are bani. aşa că se duce la unchiul milos care pledase în consiliu pentru iertare şi-i cere 100 de ruble. altfel se auto-denunţă şi merge în siberia şi mai târăşte şi numele familiei în noroi. unchiul dă banii.

după ce urcă în birjă, saşa se linişteşte şi simte bucuria pătrunzându-i din nou în piept. drepturile tinereţii se trezesc şi capătăt glas: acum văd şi eu că sunt un criminal. într-adevăr, sunt un criminal.

suntem oare noi cu toţii nişte criminali nejudecaţi?

anton pavlovici cehov, o problemă, în opere, vol. 4 (criză de nervi, stepa, o poveste banală şi alte povestiri), editura univers, 1995, p. 135-141, traducere de otilia cazimir şi nicolae guma

coperta de val munteanu

Proiecte editoriale româneşti, deci neterminate

M-am bucurat ca, după falimentul editurii Univers - cea mai bună editură de literatură străină pe care a avut-o România - unele proiecte au fost preluate de alte edituri.

De pildă, seria Kundera, de Humanitas, iar altele - Salinger, Orwell, Fowles, Saramago (însă fără minunata traducătoare Mioara Caragea), Gombrowicz - de Polirom sau Rao. Alte edituri au preluat, într-o formă sau alta, politica editorială a defunctei - Opere XX, Proza XX, XXI, Clasicii modernitatii etc. Nimic condamnabil, ba chiar o încântare pentru iubitorii beletristicii.

Au fost însă abandonate serii de autor şi colecţii, excelente pentru tineretul obişnuit cu Palahniuk sau McEwan dar neobisnuiţi cu Cehov, Balzac sau Poe.

Unii dintre cei care au început colecţiile, specialişti în scriitori, au murit: Jean Livescu nu a terminat ediţia Goethe; Anda Ion, pe cea Balzac; Emil Iordache, pe cea Gogol - Dumnezeu sa-i onoreze cum n-am făcut-o noi. Ediţia Thomas Mann s-a întrerupt, a preluat-o Rao, dar nicidecum într-un mod critic. Irina Mavrodin a abandonat Jean Santeuil sau Corespondenta lui Proust (am văzut că traduce Stendhal si Flaubert, probabil, pe viitor, şi Madame Bovary). Sorina Balanescu a reluat la Polirom o selecţie din Cehov, dar a lăsat deoparte Teatrul şi Corespondenţa. Doar Stan Velea continuă cu acribie ediţia sa din Sienkiewicz la Corint.

Desigur, e nevoie de updatarea traducerilor la literatura contemporană. Dar unde sunt capodoperele?

Unde e Supravietuitorul de Chuck Palahniuk? Se traduc la Polirom povestiri din Thomas Wolfe, dar nu Priveste, înger, către casă. Nu e tradus Drumul lui Cormac McCarthy, din Anne Tyler astept Cautandu-l pe Caleb - poate la Humanitas. Unde e Pastorala lui Roth? Şi cred c-or mai fi.

Fir-ar să fie, în loc să învăţăm şi să preluăm ce-i bun de la cei dinainte, noi abandonăm şi o luăm de la capăt.

cehov despre tolstoi

Dacă ar muri Tolstoi, în viața mea s-ar face un gol imens.
Mai întâi, trebuie să mărturisesc că nu iubesc pe nimeni așa cum îl iubesc pe el. Eu sunt ateu, dar cred că, dintre toate credințele, cea mai potrivită pentru mine ar fi credința lui.
Al doilea, când în literatură există Tolstoi, e ușor și agreabil să fii scriitor: chiar și dacă recunoști că n-ai scris și nu scrii nimic, lucrul nu pare grav, căci Tolstoi scrie pentru toți. Activitatea lui servește de justificare tuturor așteptărilor și nădejdilor ce se pun în literatură.
Al treilea, Tolstoi e un stâlp, o autoritate uriașă, și atâta timp cât trăiește, gustul prost în literatură, trivialitatea obraznică sau plângăreață, amorul propriu întărâtat și colțuros vor fi ținute departe și în umbră. Autoritatea lui morală e suficientă ca să susțină la înălțime așa-zisele curente și tendințe literare. Fără el, literatura noastră ar fi ca o turmă fără păstor, sau ca o harababură din care nu mai înțelegi nimic.

scrisoare către menșikov, 28 ian 1900 în cehov, opere, vol.12 (scrisori), e.p.l.u, bucurești, 1963, traducere de otilia cazimir și nicolae guma, p. 485

mai învăţăm ceva de la moarte?

cine mă cunoaște cât de cât știe că sunt o fire optimistă, cu zâmbetul pe buze.

că nu sunt o ființă morbidă, deși am apucat să merg la mai multe înmormântări decât la nunți.

însă scriu aici despre moarte pentru că de ceva vreme locuiesc în vecinătatea suferinței și a iminenței morții. 

şi pentru că simt înstrăinarea oamenilor din jurul meu, faţă de moarte. faţă de moartea proprie, dar mai ales faţă de moartea celorlalţi. 

înainte, în comunitate, mortul era petrecut la groapă cu reculegere de întreaga comunitate. era apreciat sau dispreţuit, după cum îi fusese viaţa. era un eveniment cosmic, firesc, de transformare nu doar materială - a corpului în pământ - dar şi spirituală - a sufletului în alte lumi. chipul galben al celui mort era descoperit, pentru a fi luminat de soare şi cer în ultima călătorie. (vintilă mihăilescu povestea despre stupoarea antropologilor străini în faţa obiceiului românesc de a nu pune capacul cât mai repede deasupra.)

înainte, moartea era folosită şi ca spectacol şi artă. tragediile antice mizau pe mila și durerea pricinuite de moartea personajelor principale. epopeile eroice glorificau în primul rând sacrificiul oamenilor pentru idei sau pasiuni. 

acum, nimic din toate acestea. 

acum, în limbajul lui baudrillard, moartea a devenit simulare.

sfârtecările din filmele americane nu ne mai spun nimic. ele sunt totdeauna secundare, totdeauna butaforie. puţine din personajele principale mai mor, finalul va fi întodeauna happy. moartea e ceva urât, undeva în fundal.
la televizor, accidentele sau crimele de telejurnal sunt blurate şi înlocuite cu cuvinte. doar muzica, de undeva din fundal, mai zguduie puţin momentul. 

în familie, doar babele mai stau la priveghi, cu cel mort. noi vedem doar un sicriu, acoperit repede de o placă din beton. ca totul să se termine cu masa de la restaurant şi cu pachețelul cu lumânare, japoneză și măr. se pot face şi poze, pentru facebook.
de rudele muribunde uităm repede prin centre specializate sau acasă la ele, îngrijite de vreo străină plătită; iar când venim în vizită, ne speriem neştiind ce să facem cu agonia aproapelui. aducem cu noi portocale şi banane.

sinuciderea cuiva ne tulbură, fireşte, şi ne spunem că nu îl cunoscusem deloc aşa. a fost, fireşte, o tulburare nefericită de moment. și gata. uităm.

şi ne întoarcem degrabă la viaţa noastră obişnuită, sigură şi curată, recent-postmodernă și corectă politic, cu care ne-am învăţat ca peştele cu apa!

nu învăţăm aproape nimic: că moartea poate fi un final, dar poate fi şi un început! un început pentru noi, cei în viaţă, întru schimbarea, chiar şi puţin, a vieţii proprii.

mă gândesc la bunicii şi străbunicii mei trecuți prin războaie, ostași cu camarazi secerați de moarte, sau la văduvele și la mamele rămase fără feciori. cum au luat ei viața de la capăt, cu şi mai mult elan - pentru că priviseră în ochi moartea cu lucirile ei de explozii. şi erau destul de înţelepţi să înveţe din asta.

iar noi - eu - am devenit atât de proști!
nu învățăm din moartea altora. de fapt, pe noi nu ne vedem niciodată morți. moartea e doar o noţiune ce se va petrece cu siguranţă cândva, fulgerător, pe la vreo 90 de ani, în somn, în braţele unei persoane iubite şi tinere. 

nu ne-ngrijorăm că timpul vieții noastre e într-o neoprită numărătoare inversă,
că poate nu mai avem timp să le declarăm părinților cât de mult îi iubim,
că poate nu mai avem timp să punem o vorbă bună aproapelui nostru,
că poate nu mai avem timp să ne-ncercăm norocul cu cineva de care ne-ndrăgostim şi n-avem curaj să-i zicem,
că poate nu mai avem timp să creștem un copil,
că poate nu mai avem timp să începem sau să ne terminăm proiectul vieții,
că poate nu mai avem timp să vizităm parisul,
că poate nu mai avem timp să citim în căutarea timpului pierdut.

că cei duşi mai supravieţuiesc doar prin noi şi prin faptele pe care le lasă în urmă, că mai avem timp să devenim nemuritori prin alţii şi prin roadele faptelor noastre.

iar moartea, pentru mine, e oarecum şi literară. nu pot să uit scena suferinței fratelui lui levin din anna karenina care m-a impresionat la fiecare recitire - poate și pentru că mi-am pierdut și eu fratele. nu pot să uit urletul disperat al lui ivan ilici. și încă, povestirea lui cehov, care mă face să regret fiecare clipă pe care uit s-o petrec cu o persoană dragă. în care povestire, un țăran își duce în căruță nevasta muribundă și se gândește să-și ceară iertare de la viața aspră pe care a avut-o cu dânsa. și-i spune acum, pe drum, singurele lui vorbe de mângâiere. dar nevasta i-a murit iar cuvintele au fost prea târzii.

Cehov, scriitorul meu preferat

 

Borges forever

Pe locul 2, dupa Cehov, în ceea ce priveşte povestirile, stă Borges.

Prima dată l-am citit în transă într-o ediţie selectivă, veche şi urâtă, fireşte împrumutată. Îmi amintesc ce bucurie am avut când am aflat că va fi tradus în Opere complete. A trebuit s-aştept mai mult pentru Aleph, preferata mea, care a apărut de-abia în volumul 2 (foto dreapta)...

Enfin. După recitire, surprinzător, l-am uitat. Însă, o excursie recentă prin biblioteca unui bun prieten mi l-a amintit. Prietenul îl reciteşte mereu, fără să ştie despre reţeta bunei recitiri descrisă de însuşi Borges în excelenta carte de interviuri apărută la editura Dacia (foto stânga).

Aşa că mi-am adus cartea de acasă şi, când n-am chef de romane lungi, mă satisfac cu o povestire a genialului argentinian.

Aseară am citit stupefianta Casa lui Asterion! Şi-am dormit stupefiant de bine.

News offtopic: Va apărea în vară - eu as vrea mai repede - un nou roman, mai scurt, de Cărtărescu. Titlul nu-l pot divulga...