16 februarie 2017

marcel proust filmat?

scriitorul marcel proust - autorul ciclului de romane în căutarea timpului pierdut - a fost identificat într-un film din 1904,  de la nunta elainei greffulhe cu armand de guiche, prieteni ai lui proust. mireasa este fiica contesei greffulhe, cea care i-a inspirat scriitorului personajul oriane de guermantes.



în secunda 37, poate fi distins un personaj cu melon și redingotă gri, haine despre care specialiștii știu că scriitorul le purta în vremea aceea - deși hainele pentru o astfel de ceremonie trebuia să fie negre - personaj despre care profesorul de la universitatea din laval, quebec, jean-pierre sirois-trahan, afirmă în revista de studii proustiene că este chiar marcel proust.

în 1904, scriitorul are 33 de ani, participarea la această nuntă este atestată istoric, iar în această perioadă, conform memoriilor servitoarei sale, el se află în perioada în care este avid să se învârtă în pătura aristocratică franceză. nu începe încă să-și scrie romanele care aveau să-l facă celebru, ci are doar un volum de poeme în proză și de nuvele, intitulat plăceri și zile.

filmul este unul de arhivă, a fost al familiei greffulhe, iar în prezent aparține centrului național al cinematografiei

iată filmul (sursa):

 



14 februarie 2017

„om vedea ce-o mai fi. acum când totul e prea târziu“ de hans joachim schädlich

hans joachim schädlich
om vedea ce-o mai fi.
acum când totul e prea târziu
(mal hören, was noch kommt.
jetzt, wo alles zu spät ist)
 editura daos, bucurești, 2005
 traducere de nora iuga
 155 pag. broșate
coperta după egon schiele
sexul ce mănâncă timpul 

cele două romane scurte ale autorului neamț hans joachim schädlich au câte-un personaj aflat la limită: 

1. primul, om vedea ce-o mai fi, îl are ca personaj pe un muribund, o legumă care, fără cineva apropiat lângă el, leagă prietenie c-o muscă ce-l tot bâzâie, pe care o socotește ultima sa amantă. asta în vreme ce-și rememorează experiențele erotice (sau mai degrabă sexuale) cu celelalte amante. 

care a fost rostul experiențelor sale (cu femeile)? de ce a rămas singur? a cui a fost vina despărțirilor de ele: a lui sau a lor?
Pe toate femeile pe care le-am iubit le-am iubit. Am făcut pentru ele tot ce-am putut. Niciodată n-a fost de-ajuns. Totdeauna m-am ales cu vorbe proaste. De pildă: Târâie-brâu nenorocit ce ești. - Sau: numai gura-i de tine. - Sau: cur pictat. - Asta mi-a amintit de clizmele copilăriei mele. Toate femeile pe care le-am iubit au făcut pentru mine tot ce-au putut. Totdeauna mi-a ajuns. (p. 29)
2. al doilea roman, acum când totul e prea târziu, o are personaj pe o femeie singură, ce-și rememorează, și ea, experiențele cu bărbații.
Un copil te face singură. Până creşte mare te-ai acrit ca o gogonea... Acum mă acresc treptat, şi copil tot n-am. (p. 95)
Am început-o tâmpit și tâmpită am rămas. Toată viața doar sentiment și iar sentiment. M-am dus cu ochii legați după primul care știa să mă încânte. Cum mi se aprindeau călcâiele, cum... Sunt ca un animal. Intram în călduri și-mi luam lumea-n cap până aveam o pulă-n mine. Și când o aveam, credeam că trebuie să țină o veșnicie. Dar nu era așa. Poate o să-mi intre acum în cap că totul pe lumea asta e legat de timp. (p. 136)

romanele sunt scrise alert, în stil minimalist, iar dinamismul acestora este dat de alternanța poveștilor trecute cu personajul care le rememorează în prezent. și, în ciuda ironiei fiecărei povești sexuale, stau regretul și trista concluzie că timpul s-a dus dracului și până la urmă sexul nu leagă nimic trainic.

coperta ediției germane

amândouă personajele se-ntreabă de ce sunt singuri, de ce n-au găsit dragostea adevărată, sau dacă au găsit-o, de ce au lăsat-o să plece.
Cineva mi-a spus; Caca sugarilor este cel mai sigur chit pentru fidelitatea femeilor. - Nu pot să fiu de acord cu asta. Toate femeile cărora le-am făcut copii s-au șters cu mine la cur când copiii erau încă sugari. Nu în timpul lăuziei, dar... Păcat că nu le-am întrebat niciodată de ce s-au șters la cur cu mine. Să se fi gândit că altfel mă șterg eu cu ele la cur? Poate. Sau pentru că au sperat că am să mă șterg cu ele... Asta e mai greu de crezut. E adevărat că m-am șters cu ele la cur. Dar mi-am zis, câtă vreme plozii se cacă în scutece, mamele copiilor n-o să se șteargă cu mine la cur. Eroare. S-ar fi șters oare cu mine la cur chiar dacă eu nu mă ștergeam cu ele la cur? Asta n-o mai pot afla. (p. 47)
Am trăit mereu în fals. M-am orientat după ce au vrut alții. Încă de când eram copil mama mi-a spus: Nu plescăi! - Dar când plescăiam puteam să simt mai bine ce gust are mâncarea. Încă de când eram copil mama mi-a spus: Nu vorbi! - Dar când vorbeam puteam gândi mai bine. Mama a spus: Nu te mai masturba! - Dar când mă masturbam dormeam mai bine. (p. 61)
viața materială a simțurilor și a judecății raționale se duce repede și ce mai rămâne e speranța. chiar și a unei vieți de dincolo de moarte.

O CARTE EX-CE-LEN-TĂ! am citit-o cu un permanent zâmbet în colțul gurii.


foto autor sursa






30 ianuarie 2017

„séraphîta“ de honoré de balzac

honoré de balzac
 séraphîta
 editura aion, oradea, 2006
 traducere de daniela vereș
 (felicitări pentru turul de forță!)
 184 de pagini broșate
 coperta de szabo sz. ștefan
un „studiu filozofic“ cu adevărat

nuvela aceasta este mai puțin o nuvelă literară, ci e mai mult un eseu ce omagiază doctrina mistică a teozofului suedez emmanuel swedenborg și caută să lămurească câteva idei ale lui balzac însuși (după părerea mea, destul de înaintate pentru vremea aceea și pentru cei 36 de ani ai săi).

dar, probabil, cel mai interesant aspect al romanului este ființa androgină séraphîta / séraphitüs, posesoare din naștere a înțelepciunii omenești care, pentru a urca la ceruri, în căutarea perfecțiunii, are nevoie de o dragoste pământească (pentru două persoane), pentru ca „moartea să-i pună capăt atunci când flacăra ei este cea mai puternică“ (p. 165)

despre alte studii filozofice ale lui balzac, aici

așa încât, în castelul de lângă satul nordic și plin de ghețuri jarvis, androginul îi ademenește pe doi tineri - o fată, minna, și un bărbat, wilfried - care, desigur, se îndrăgostesc fiecare de un aspect al său și îi cer, la rândul lor, dragostea.

ce se întâmplă ar însemna un imens spoiler așa încât trec la câteva chestii care mi-au plăcut:

1. dincolo de expunerea biografiei și a doctrinei lui emmanuel swedenborg (30 de pagini) și a unei discuții teozofice pornind de la noțiunile de materie, spirit și locul lui Dumnezeu între ele (11 pagini), balzac folosește o idee extrem de modernă - care pe mine m-a dus cu gândul la ideile lui wittgenstein despre limbaj.

mai precis, despre jocurile de limbaj omenești, pornind de la Cuvânt:

Ce-ar fi dacă Mișcarea și Numărul sunt zămislite de Cuvânt? Acest cuvânt, rațiunea supremă a Vizionarilor și a Profeților care au înțeles odinioară acel suflu al lui Dumnezeu sub care a căzut la pământ sfântul Pavel, voi oamenii îl luați în batjocură, deși toate operele voastre vizibile, societățile, monumentele, actele, pasiunile provin din cuvântul vostru neputincios; voi care, fără limbaj, ați semăna cu omul sălbatic... (p. 128)
ideea lui balzac este că limbajul științific și cel religios este ireductibil și mai ales limitat. nu putem cuprinde prin limbaj TOTUL.

V-ați construit o căsuță în Infinitul numerelor, ați ornat-o cu hieroglife aranjate și pictate cu iscusință și ați strigat: Totul e aici! (p. 130)
Majoritatea axiomelor voastre științifice, adevărate în raport cu omul, sunt false în raportul cu ansamblul. (p. 134)
Încetați, încetați să-mi mai puneți întrebări, limbajele noastre sunt diferite. Pentru o clipă m-am folosit de al vostru ca să vă arunc o sclipire de credință în suflet, ca să vă dau o bucată din mantia mea și ca să vă port în frumoasele regiuni ale Rugăciunii. Oare e de datoria lui Dumnezeu să se coboare la voi? Nu voi sunteți cei care trebuie să se ridice la el? (p. 139)

2. regăsim și aici lupta individuală a omului pentru desăvârșirea sa, de consumare a acelei „energii vitale“ pe care balzac însuși credea că o are. iată  ce scrie în prefața comediei umane:

Văzându-mă că adun atâtea fapte și că le zugrăvesc așa cum sunt, elementul loc comun fiind pasiunea, unii și-au închipuit, pe nedrept, că aparțin școlii senzualiste și materialiste, două fețe ale aceluiași fapt, panteismul. Se înșelau însă, n-aveau cum să nu se înșele. În ceea ce privește Societățile, nu împărtășesc credința în progresul lor nelimitat; cred în progresul omului asupra lui însuși. Cei care vor să vadă la mine intenția de a considera omul ca o creatură finită se înșală deci pe de-a-ntregul. Séraphîta, doctrina în acțiune a unui Buddha creștin, mi se pare un răspuns suficient la această acuzație formulată de altfel cu destulă ușurință. (balzac, comedia umană, vol. 1, ed. univers, 1981, trad. angela ion, p. 104)

3. mircea eliade reține - într-un articol din universul literar din 1939, reluat apoi și dezvoltat în volumul mitul reintegrării ideea mitică a androginului ca ființă perfectă. eliade spune că balzac este ultimul care a folosit-o în cultura occidentală, după el decadenții decăzând în ideea hermafroditului.

(link pe imagine pentru articol)


Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...