20 noiembrie 2017

„philip și ceilalți“ de cees nooteboom

cees nootebom
philip și ceilalți
(philip en de anderen)
editura univers, bucurești, 2013
traducere de luminița bobu
 127 de pagini broșate
 coperta de octavian cociș
twitterezumat:
să cauți ființa misterioasă care să-ți lumineze cu povestea ei viața.

este primul roman al scriitorului olandez cees nooteboom, pe care l-a scris la 22 de ani și a fost premiat cu premiul anne frank. îl reiau pentru că vreau să le citesc pe toate, în ordine, atât câte s-au tradus în românește.

În toate călătoriile mele, pentru că eu întotdeauna pierd, mă atașez prea mult de oameni sau de lucruri, iar atunci călătoriile nu mai sunt călătorii, cu despărțiri. Mi-am petrecut timpul despărțindu-mă, amintindu-mi și adunând adrese în agendă, ca niște pietre mici de mormânt. (p. 74)

1. un unchi bătrân, pe nume antonin alexander, ciudat, pianist - ce păstrează memoria unui băiat ciudat, pe care l-a întâlnit pe când el avea treizeci - și care crede că noi, oamenii, ne-am născut să devenim divinități.

2. în provence, în mijlocul naturii răscolite de mistral, un francez obez, pe nume maventer, simte nevoia să-i povestească lui philip despre o copilă stranie, marchiză, ce-a trăit alături de el într-o altă lume, „cea adevărată, viața din spatele celeilalte realități“.

3. la paris, aventura cu irlandeza bătrână, pe nume vivien, cu un trecut dureros în spate, doritoare de căldură umană.

De ce? De ce nu mă aflam și eu precum ceilalți într-un birou. de ce stăteam în ploaie la marginea drumului în timp ce ei lucrau? Un drum, acum știu ce e un drum, pentru că le-am văzut și le-am cunoscut, binecuvântate în roșu și roz de întâiul sau de ultimul soare, înfundându-se în orizontul înlănțuit de ploaie, grăunțoase, fisurate, pline de praf înecăcios, care se învârtejește în jurul meu, drumețul, pătrunzându-mă; sau târându-se și rotindu-se, cu un chip mai dur decât munții dimprejur; drumuri cuprinse în taina pădurilor, ori schimbându-se pe neașteptate din drum de zi în drum de noapte, cu tot aleanul cuvenit. Numai drumuri ca să mergi pe ele, când ai venit deja de departe și ești obosit. Obosit. (p. 80)

sursa

5. un tânăr epileptic, pe nume sargon, povestește copilăria sa în mănăstire, iar altul, pe nume heinz, povestește cum vocea de la radio a crainicei îi provoacă vise mistice.

Lumea este tot timpul [fericită], noi o zugrăvim cu propriile noastre culori ale fricii sau nefericirii - dar, de fapt, lumea este tot timpul așa. De aceea îmi este și atât de greu să descriu lumea aceasta, pentru că ar trebui să mă descriu pe mine însumi, căci lumea își însușește culorile noastre. (p. 100)

6. o femeie belgiancă pe nume fey, culege flori, trandafiri și liliac și se joacă cu mingea, închipuindu-și că e fericirea.

7. fata chinezoaică pe care philip o tot caută de-a lungul călătoriei, și care-l părăsește, doritoare să rămână singură.

un roman compus din fragmente, adeseori mici poeme în care alternează uimirea față de realitate și miraculosul oniric. nu mi-a plăcut în întregime, însă la închiderea copertei a patra am avut senzația că niciodată nu voi percepe o călătorie așa cum a văzut-o cees nooteboom până la 22 de ani, când a scris-o.

Farmecul lumii o ia de la început cu fiecare om în parte, nu se poate explica și, mai mult, chiar lângă lumea noastră sălășluiește un paradis. Noi suntem fragili, niște divinități ratate, pierduți de la început, fiecare dintre noi. Dar întotdeauna putem juca teatru, toată lumea poate juca teatru. (p. 124)

cartea poate fi citită parțial pe googlebooks aici.

autorul la 23 de ani


15 noiembrie 2017

„inelele lui saturn“ de winfried georg sebald

sebald, un autor de cărți cult 

am decis să recitesc câteva cărți ale autorilor contemporani favoriți - așa că, după 2 ani de la apariție, am recitit a doua carte tradusă din opera autorului german winfried georg sebald - autor cult pentru conaisseuri livrești.
asta după citisem prin 2010 - ȘOCAT! - capodopera sa, austerlitzdespre care am scris imediat entuziast aici.

sebald atrage cititorul în pânza de păianjen a poveștii autobiografice. apoi începe să te înfășoare cu alte povești enciclopedice, în mare parte absente din orice dicționar și din orice carte de popularizare.
te mai hipnotizează apoi cu fotografii ale locurilor despre care povestește și cucerirea-i gata - îți vine greu să crezi ce ai citit - și emoția e de mirare, de stupoare, de te crezi deja un ales, un demn membru al lumii sebaldiene.


dare de seamă despre comitatul suffolk

inelele lui saturn e al treilea roman din cele 4 scrise de autor (a murit într-un accident de mașină în 2001, la 54 de ani). titlul se referă la inelele lui saturn, formate din cristale și particule ce orbitează în jurul planetei - așa cum poveștile din acest roman orbitează în jurul unui nucleu principal - călătoria pe care autorul însuși a făcut-o în comitatul englez suffolk în 1992.

deși nu m-a dat pe spate acest nucleu („planeta“) și deși descrierile peisajelor britanice sunt destul de vizuale și destul de singuratice - mi-au plăcut scurtele poveștile de viață ale atâtor personaje despre care, multe despre ele, n-am mai auzit și nu voi mai auzi niciodată:
  • profesorul filolog michael parkinson și prietena sa janine rosalind dakyns
  • anatomistul și misticul thomas brown din tabloul lui rembrandt lecția de anatomie
  • maiorul excentric george wyndham le strange, care-i lasă servitoarei sale întreaga moștenire
  • sfântul sebald cu legenda și minunile lui
  • roger casement, diplomatul care-a condamnat pentru prima oară genocidul din congo (5 milioane de negri) orgenizat de regele belgiei leopold 
  • joseph conrad și începuturile sale marinărești
  • împărăteasa chineză tz'u-hsi și rebeliunea taiping
  • poetul romantic algernon swinburne
  • scriitorul michael hamburger și viața lui
Zile și săptămâni în șir îți tot chinui mintea degeaba, neștiind, dacă te-ar întreba cineva, dacă mai continui să scrii din obișnuință sau pentru că vrei să te impui, ori pentru că nu ai învățat nimic altceva, ori poate din cauză că te miri atâta de viață, din dragoste de adevăr, din disperare sau revoltă, după cum nu ai fi în stare să spui nici dacă scrisul te face mai deștept sau mai nebun. (p. 185)
  • scriitorul singuratic edward fitzgerald
  • ciudata familie ashbury
  • alec garrard cu garajul său, în care construiește la o scară mai mică templul de la ierusalim
  • rené de chateaubriand și experiența sa platonică din anglia cu o fată de 15 ani
mai avem labirinturi, istoria parcurilor, heringilor și a viermilor de mătase, o insulă a operațiunilor secretă, o furtună de nisip, camere de hotel, poduri, plaje pustii -  o mică enciclopedie pe 300 de pagini. 

totul trece lin, nu știi când ieși dintr-o istorie și intri în alta, pare că intri și scormonești în mintea lui winfried georg sebald printr-o vrajă, îi cauți amintirile de călătorie și dai de curiozități și scântei de istorie umană, de ore astrale ale anonimilor sau creatorilor mai obscuri - fără să întrebi ce gen literar citești, ci doar că citești ceva din cale afară.

nu contează până la urmă categoriile - importantă e experiența. 
iar sebald oferă cititorului o EXPERIENȚĂ, una unică.


coperta ediției germane

au mai scris vladimir bulatblue henrietta și bogdan coșa.
iată și trailerul unui film după această carte:








2 noiembrie 2017

„sfârșitul singurătății“ de benedict wells

benedict wells
sfârșitul singurătății
 (vom ende der einsamkeit)
 editura polirom, iași, 2017
 traducere de gabriella eftimie
 316 pagini broșate
 coperta de carmen parii
twitterezumat:
granița dintre prietenie și dragoste e o macaroană ce trebuie suptă la timp.

trei frați: doi băieți și o fată. orfani, ajung la internat iar caracterele îi despart.
cel mai mic, jules, mai visător, își caută un reazem în viață.
o găsește pe alva, o fată ciudată ca și el.
o pierde și o găsește ani mai târziu.
și îi regăsește și pe frații lui.
dar nimic nu durează prea mult...

per ansamblu, romanul nu mi s-a părut unul deosebit, deși e scris cu pricepere.
dar că a luat premiul uniunii europene în 2016 însemnă că premiile nu mai sunt ce au fost...

mi-a plăcut doar o singură parte din carte - zborul timpului (2005-2006) - un capitol de 64 de pagini, în care tânărul jules se luptă, pentru cucerirea gagicii sale alva, cu soțul ei celebru, bătrânul scriitor alexander nikolaj romanov. duelul mut dintre cei doi. atmosfera ciudată din vila izolată într-un sătuc din elveția, la poale muntelui pilatus. senzualitatea versus milă și datorie - mi s-a părut cel mai reușit capitol din roman.
și cam atât.

cam tristă și cam depresivă, cu idei cam clișeistice - o carte de citit în metrou.

citiți câteva pagini pe saitul editurii aici.


coperta ediției originale

autorul, benedict wells (sursa)


28 octombrie 2017

„vermeer“ de wisława szymborska

Cât timp femeia din Rijksmuseum,
în liniștea pictată și în concentrare,
toarnă laptele, zi după zi, 
din ulcior în castron, 
Lumea nu merită
sfârșitul lumii.

wisława szymborska, vermeer, trad. constantin geambașu, 
în portret din memorie, ed. lider, 2014, p. 111

Dopóki ta kobieta z Rijksmuseum
w namalowanej ciszy i skupieniu
mleko z dzbanka do miski
dzień po dniu przelewa,
nie zasługuje Świat
na koniec świata. 

lăptăreasa de johannes vermeer (1658), sursa

23 octombrie 2017

„chipul tău, mâine. venin și umbră și adio“ de javier marías

javier marías
chipul tău, mâine.
3 venin și umbră și adio
 (tu rostro mañana
3 veneni y sombra y adiós)
 editura polirom, iași, 2016
 traducere de andrei ionescu
 561 pagini broșate
coperta de radu răileanu
twitterezumat:

n-ar trebui să povestim niciodată nimic, totuși vrem ca poveștile noastre să plutească.

venin și umbră și adio

Vorbirea funestă. Blestemul de a vorbi. De a vorbi, de a vorbi fără oprire, pentru asta munițiile nu se termină niciodată. Asta e roata care învârte lumea, mai presus de orice altceva, ăsta e motorul vieții, care nu se strică și nu se oprește niciodată, ăsta e adevăratul avânt al vieții. (p. 247)

acum, că am terminat și ultimul volum al trilogiei și văd cele trei romane ca pe unul singur pot spune că a fost o satisfacție citirea acestei cărți, și nu doar una livrescă.

în decursul zilelor de pe parcursul citirii cărții, m-am trezit că îmi veneau în minte opinii ale autorului, sau că ceea ce se întâmpla în carte regăseam în jur. că am preluat câteva idei din carte pentru viața mea - și cred că este cel mai mare omagiu pe care-l poți aduce unei cărți - când este atât de adevărată, că orice spirit critic dispare și adevărul din ea intră în anumite locuri dinăuntru ce se întipăresc în tine.

scriu aici un sinopsis al volumului - însă, ca în toate romanele lui javier marías, subiectul nu e foarte important, el e doar un pretext pentru ceea ce spune:

veninul e cel pe care personajul din carte îl primește din partea șefului său din serviciul secret - multe cruzimi și crime inutile care - asemenea celor inoculate lui alex din portocala mecanică - îi pângărește sufletul.

dar îl și tulbură, astfel încât din aceste mișcări interioare să iasă la suprafață ceea ce nu credea că zace în străfundurile lui, să devină o umbră pentru șogorul său care-o bate pe nevastă-sa, apoi să-i facă ceea ce nu credea vreodată că va face. dar o umbră și a șefului său cinic, tupra.



ca până la urmă să spună adio vechiului său eu, odată cu fapta înveninată, dar adio și serviciului secret, atunci când descoperă că rolul pe care îl joacă poate fi și unul negativ pentru cei nevinovați și se întoarce la madrid.

Tendința actuală e să te simți nevinovat, să găsești o justificare imediată pentru tot, să nu dai seamă și să faci ceea ce în spaniolă se cheamă a găsi întotdeauna motive întemeiate. Cei care-și fac probleme de conștiință sunt azi excepția, oameni învechiți care-și spun: „Lancea, febra, durerea mea, cuvântul, visul“, și alte lucruri la fel de inutile. (p. 412)

coperta ediției spaniole

ce este drept este că trilogia este o capodoperă, că aș vrea s-o recitesc cândva, că:
  • javier marías este, fără îndoială, un autor uriaș
  • nu cred că va mai scrie ceva mai bun
  • este un roman total - despre individul contemporan
  • că, prin acest roman, vocea lui javier marías te mișcă - încet, persuasiv iar după ce termini lectura zici că ai terminat, că parcă nici nu a fost, însă se lasă greu ștearsă, rămâne un contur din ea și poate nu se șterge niciodată.
trebuie felicitat traducătorul, andrei ionescu, traducător clasic din spaniolă, al cărui efort de atâția ani a îmbogățit plăcerea noastră livrescă cu încă o capodoperă a literaturii universale.


javier marías, sursa

16 octombrie 2017

„cei opt munți“ de paolo cognetti

paolo cognetti
 cei opt munți
 (le otto montagne)
 editura polirom, iași, 2017
 traducere cerasela barbone
 212 pagini broșate
 coperta de carmen parii

twitterezumat:
fiecare om are muntele lui

autorul are 38 de ani, are vreo 10 cărți scrise, iar acesta a obținut anul trecut cel mai prestigios premiu din italia, premiul strega.

am scris despre alte romane câștigătoare ale acestui premiu: solitudinea numerelor prime, cum vrea dumnezeu, haos calm, nu te mișca.

nu pot spune că m-a dat pe spate, poate pentru că nu mă prea împac cu stilul minimalist (în genul hemingway sau carver), însă mi-a plăcut din 2 motive:
  1. romanul oferă o perspectivă unică - a vieții de munte în epoca prezentă: cu tot ce are muntele specific - piatră, pădure, torent, ceață, ghețar, troiene, morene, ravene (este vorba despre alpi) - și despre care nu citești prea des.
  2. este un roman despre căutarea sensului vieții - numai că, în loc să se petreacă la oraș, această căutare se petrece pe cărări de munte, în sălbăticie. 
romanul se pare că este autobiografic: tânărul pietro îl întâlnește la munte pe bruno, un păstor de vaci posac, dar aventuros, cu care leagă o strânsă prietenie. o prietenie ce durează 30 de ani. 

doar că drumurile lor de-a lungul vieții se interseactează doar din când în când: dacă bruno e lipit de munte, pietro se desprinde și-l alternează cu orașul și cu alți munți, ai nepalului. iar întreaga carte conține episoade - pline de poezie - din epopeea prieteniei lor.

am citit-o ușor, scrisul e limpede, minimalist (cum spuneam mai sus). deși mi-a fost greu să văd din descrierile de cuvinte peisajele montane reale, am prins ceva din atmosfera diferită, rece, de munte (și de aceea, pun mai multe poze cu autorul mai jos). 

Trebuie să faci ce te-a învățat viața să faci... Când ești foarte tânăr. cine știe, mai poți încă s-o apuci pe alt drum. Dar la un moment dat trebuie să te oprești și să spui: bine, asta sunt în stare să fac, asta nu. Așa că m-am întrebat: și eu? (p. 206)

Nimeni nu se poate ocupa de ceilalți. Să te ocupi de tine însuți e deja o aventură. Bărbatul e făcut să se descurce întotdeauna dacă e priceput, dar dacă se crede prea priceput, sfârșește prin a se distruge. (p. 195)

Iarna muntele nu era făcut pentru oameni și trebuia lăsat în pace. (p. 54)

coperta ediției italiene
sursa

paolo cognetti (sursa)
sursa





Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...